Despre sărbătorile sabatice
Autor: Arhid. Casian Ruşeţ
Petrecând filele Istoriei Univesale constatăm că sărbătorile au deţinut un rol esenţial în viaţa tuturor popoarelor, acestea consacrând exclusiv zilele de comemorare şi serbare a unor evenimente fericite şi deosebite din viaţa lor, cum ar fi acelea de biruinţă asupra duşmanului cotropitor şi dobândirea libertăţii, un bun cel mai dorit de om şi demn de menirea lui, bun de care omul îşi leagă toată toată fericirea vieţii lui.


Încă dintru început pentru a face înţeleasă diferenţa dintre cultul mozaic, respectiv elementele cultice desprinse din sărbătorile evreilor şi cultele păgâne respectiv formele exterioare şi vizibile zugrăvite în cultul păgân putem spune împreună cu B. Mangâru că: Religiune mozaică, considerată în fiinţa şi originea ei se distinge radical de toate religiunile păgâne. Ea este revelaţiune divină şi adorarea adevăratului Dumnezeu. Acelea sunt mitologie şi în fond zeificarea naturei, cu toate că şi mitologia presupune o revelaţiune primitivă în spiritul omenesc , şi deşi nu trebuie considerată ca o invenţiune a minţii omului, ci ca o luptă, un proces teogonic, ce se petrece în conştiinţa păgânismului, tinzând a ajunge la cunoştinţa de Dumnezeu.


În ceea ce priveşte poporul evreu, fiecare săptămână era sfinţită prin odihna sabbatului, cea dintâi zi a fiecărei luni fiind deopotrivă închinate lui Dumnezeu prin rugăciuni şi sacrificii particulare. Temeiul consacrării zilei de odihnă (Ziua a şaptea) şi a dedicării acestei zile lui Dumnezeu, precum şi a unor perioade mai mari sau mai mici de timp îl găsin în Scriptura Vechiului Testament în cartea Facerii la cap 2, 2-3 ( ... şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa ..., iar în ziua a şaptea s-a odihnit de toate lucrurile Sale...şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa s-a odihnit de toate lucrurile Sale... ). Instituirea săbătorilor, la evrei, a avut astfel un dublu rol, atât de adorare a lui Dumnezeu cât şi de a îndemna pe om de a vieţui şi a lucra după modelul Creatorului Său .

Sărbătorile iudaice se împart în: sărbători sabatice (Sabatul, Anul Sabatic şi Anul Jubileu), sărbători anuale (Paştile, Cincizecimea şi Corturile), sărbători israelite ( Lunile noi – Noemiile şi Anul nou) şi sărbători postmozaice şi postexilice.

Sărbătorile sabatice(Sabatul, Anul Sabatic şi Anul Jubileu):
Aceste sărbători se referă în primul rând la repaosul fizic, urmat de aducere a jertfelor precum şi la participarea cultului divin de la locaşul sfânt. Din rândul acestor sărbători fac parte: Sabatul ( instituit prin poruncă divină la cartea Ieşire 20,8 ), mai apoi lunile noi ( Roş sechodhaşim sau Neomeniile- Numeri 28, 11-58), anul sabatic sau anul al şaptelea care trebuia să fia anul de odihnă a pământului, odihna Domnului ( Levitic 25,4) şi anul Jubileu, adică al cincizecilea an de la intrarea israeliţiilor în pământul Canaan ( Levitic 25,8-11).


Din punct de vedere etimologic cuvântul sabbath înseamnă a se odihni, a înceta orice activitate, tot prin acest termen fiind desemnate şi celelalte sărbători care urmau ciclul de şapte zile. Se pare că israeleiţii nu serbau sabatul în perioada patriarhilor datorită vieţii nomade, care nu le permitea prăznuirea acestei sărbători prin faptul că îşi mutau turmele dintr-o parte în alta. Asemenea şi în timpul robiei egiptene, urmând ca după ieşirea din robia egipteană importanţa religioasă să fie pusă în legătură şi cu ieşirea din Egipt. Având în vedere că Dumnezeu îi spune lui Moise „ Adu-ţi aminte” (Ieşire 20,8) se înţelege că sărbătoarea sabatului era puă în legătură cu cele poruncite deja acestuia despre odihna cea sfântă în cinstea Domnului, în care nu trebuie să lucrezi nimic (Ieşire 16,23). Ea a fost poruncită chiar înainte de momentul Sinaiului . Totodată prin respectarea zilei sabatului se urmărea întărirea şi păstrarea religiei monoteiste.


Referitor la vechimea şi originea sabatului părerile sunt împărţite. În ceea ce priveşte vechimea lui, unii teologi susţin că are origini înainte de timpul lui Moise, iar alţii susţin că datează din timpul lui Moise sau a profetului Iezechiel, mai precis în secolul VII – VI î.Hr. Negând originalitatea mozaică a sabatului unii critici raţionalişti afirmă că sabatul ar fi de influenţă egipteană sau asirobabiloniană, datorită faptului că şi aceste popoare cinsteau ziua a şaptea iar cei din urmă aveau şi denumirea zilei (şapattu) asemănătoare cu a evreilor (şabattu).


De asemenea scriitorii romani afirmă că sabatul coincide cu sărbătoare Saturn, însă textele Vechiului Testament nu menţionează numele lui. Alţii consideră că israeliţii au imitat obiceiurile canaaneilor sau a fenicienilor (popoare vecine), însă cercetările arheologice efectuate până acum în Ţara sfântă nu arată prin nici un temei că populaţiile canaaneice aveau o instituţie similară sabatului. Mai mult decât atât, în timpul lui Neemia (sec V î.Hr.) se spune că fenicienii făceau comerţ în ziua sâmbetei la Ierusalim, ceea ce înseamnă că ei nu respectau Legea mozaică, drept pentru care nu se poate vorbi de un împrumut al obiceiurilor acestora pentru stabilirea originii sărbătorii sabatice. Aşadar, sabatul este de origine mozaică şi respectarea lui a fost inclusă în poruncile Vechiului Testament.


Sărbătorirea sabatului avea două aspecte: unul pozitiv şi unul negativ. Aspectul pozitiv se referă la faptul că ziua a şaptea era dedicată preocupărilor spirituale. Se dublau jertfele nesângeroase şi libaţiunile, se schimbau pâinile punerii înainte care se aflau în Sfânta, israeliţii mai evlavioşi se adunau la „adunările sfinte” în care predominau cântările şi repausul plăcut, iar unii dintre ei cercetau profeţii pentru a-i învăţa Legea mozaică, mai târziu introducându-se chiar în siagogi în ziua de sabat citirea pericopelor din Vechiul Testament, urmate de tâlcuiri ale conţinutului lor, de rugăciuni şi de cântări din Psalmi.


Aspectul negativ al sabatului se caracterizează prin încetarea oricărui lucru din partea oamenilor liberi, a sclavilor şi a animalelor. Dintre lucrările oprite amintim: aprinderea focului pentru pregătirea mâncării, strângerea manei în pustie, strângerea lemnelor pentru foc, schimburile comerciale, transportul şi alte interdicţii care s-au păstrat pe cale orală ridicându-se la 39 de activităţi principale din ele derivând şi alte activităţi prohibite în ziua sabatului. Mai târziu tot în sens negativ s-a făcut respectarea sabatului prin interzicerea călătoriei pe un drum mai lung de 2000 de coţi (calea sabatului), obicei des amintit şi în Noul Testament. În fiecare sabat erau permise toate acţiunlie cultice, precum şi facerile de bine sau lucrările de binefacere (vindecarea bolnavilor, scoaterea din groapă a unui animal, ruperea spicelor spre potolirea foamei ş.a.).


Cu toate acestea israeliţii au avut mult de suferit datorită exagerărilor impuse cu privire la sabat, prin interpretarea uneori greşită a Legii lui Moise. Astfel că unii iudei în timpul Macabeilor, când au fost atacaţi de armatele lui Antioh IV Epifanes au fost ucişi pentru că fiind zi de sabat nu au putut răspunde cu arme la atacul duşmanilor. Indiferent de exagerările şi direcţiile percepute în sens negativ de evrei sabatul are ca scop principal încetarea lucrului poporului evreu pentru odihnă fizică, dar mai ales pentru a-şi aduce aminte de Dumnezeu, care s-a odihnit în ziua a şaptea sfinţind-o şi binecuvântând-o, supunându-se astfel, toată suflarea, Creatorului lumii şi voinţei Sale .


Importanţa religioasă a sabatului se desprinde din rânduirea lui ca semn veşnic pentru păstrarea legământului încheiat între Israel şi Dumnezeu...Odihna sabatului îi reamintea credinciosului israelit de starea de fericire a omului în paradis în care nu depunea o muncă istovitoare. (Pr. prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie Biblică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, pg.305.)


Anul sabatic se serba la trecerea unei perioade de şapte ani de la intrarea israeliţilor în Canaan. În anul sabatic nu se semăna nimic, lăsându-se răgaz pământului ca să se refacă potrivit poruncii; Şase ani să semeni ţarina ta ţi să culegi roadele ei, iar în anul al şaptelea las-o să se odihnească (Ieşire 23, 10-11). Prin nelucrarea pământului în acest an se desfiinţa deosebirea dintre proprietarul pământului şi cel sărac, în acest an cel din urmă putând să strângă ceea ce creştea spontan. Porunca privitoare la nelucrarea pământului scoate în evidenţă învăţătura Vechiului Testament potrivit căreia lui Dumnezeu îi aparţine pământul, omul evreu fiind doar uzufructuarul acestui pământ. Având în vedere că în anul sabatic nu se lucra pământul şi nu erau venituri, Legea mozaică porunceşte ca datoriile să fie amânate, iar toţi cei ce dădeau împrumut oamenilor săraci trebuiau în acest an să-i ierte de datorii, anul sabatic primind astfel şi numele de „iertare” sau „iertarea Domnului”.


Începutul prăznuirii anului sabatic se pare că a fost în anul al patrusprezecelea al intrării israeliţilor în Ţara Sfântă. De asemenea nu se urmărea în cursul anului sabatic încetarea totală a activităţii, deoarece acesta avea în vedere numai neîndeplinirea activităţilor agricole, pe când celelalte lucrări pentru întreţinerea vieţii fiind permise, inclusiv activităţile cu caracter cultic. Anul sabatic aducea deopotrivă sporirea bunăvoinţei şi a dragostei între oameni, iar dacă nu se lucra câmpul, ci se odihnea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu acesta devenea roditor în anii viitori, la fel cum oamenii prin repaus îşi recăpătau prin citirea şi meditatrea cuvântului dumnezeiesc noi forţe spirituale.


Anul jubileu se prăznuieşte conform Legii mozaice în anul al cincizecilea după trecerea unui ciclu de şapte ani sabatici, considerat fiind drept sfânt şi anunţat prin sunarea din trâmbiţă. Acest an era prăznuit asemenea anului sabatic prin nelucrarea pământului, cu deosebirea că în acest an fiecare israelit îşi redobândea drepturile sale asupra proprietăţii funciare, iar sclavii erau liberaţi dimpreună cu toată familia, chiar dacă nu erau scurşi cei şase ani rânduiţi prin Lege, drept pentru care anul jubileu a mai primit şi denumirea de „anul eliberării”. Pământul nu putea fi vândut decât până în acest an, când revenea vechiului proprietar. De fapt, după Legea mozaică, nu se vinde pământul ci numai recolta acestuia, pentru un număr determinat de ani. (Levitic 25, 23).


În acest an se încerca un fel de restabilire a stării economice primordiale, când proprietatea pământului era colectivă, şi se amintea în acelaşi timp că toţi oamenii au o origine şi o chemare comună. Având aceeaşi origine, Legea avea să insufle tuturor ideea că toţi sunt egali, fiind necesar să folosească deopotrivă în mod egal bunurile pe care le rodea pământul pentru toţi.


Anul sabatic este expresia cea mai înaltă a odihnei celei adevărate de care trebuie să se bucure toată făptura, având totodată şi un caracter tipic prefigurativ, prînchipuind pe Mântuitorul Hristos care vorbeşte despre dezrobirea robilor slobozirea celor apăsaţi şi anunţarea anului plăcut Domnului. (Luca 4, 18-19)


Sărbătorile sabatice, se poate afirma că au o valoare moral-socială, bazată pe concepţia că toţi oamenii sunt fii ai aceluiaş Părinte şi trebuie să poarte relaţii bune cu semenii lor care poartă acealaşi chip şi asemănare a lui Dumnezeu.


În ceea ce priveşte scopul instituirii sărbătorilor sabatice pentru poporul Israel, putem concluziona ca acesta a fos mai ales spiritual, Legea mozaică prevăzând o adunare sfântă la sanctuar unde, la sărbătoare colibelor din anul sabatic, se citea înaintea poporului toată Legea dată pe Sinai, pentru a le reaminti cele făcute de ei în pustiu.



Bibliografie


1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988;
2.Mangâru B. Cultul mozaic faţă de cultele păgâne ale antichităţii, în Biserica Ortodoxă Română, nr.1/ 1913;
3.Conf. Dr. Pr. Petre Semen, Arheologie Biblică în actualitate, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi 1997;
4.Pr. prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie Biblică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994;
5.Pr. prof. Athanasie Negoiţă, Istoria religiei Vechiului Testament, Editura Sofia, Bucureşti, 2006.
6.Dr. Mircea Chialda, Sacrificiile Vechiului Testament, Editura Diecezană, Caransebeş, 1941.
Data: 11 septembrie 2008 • Vizualizari: 3795