Clerul şi credincioşii din Eparhia Caransebeşului în U.E. (2) - Diac. Daniel Alic si Pr. Cătălin Mirişan
Clerul şi credincioşii din Eparhia Caransebeşului în U.E. (Protopopiatul Băile Herculane, 2 noiembrie 2006 şi Protopopiatul Oraviţa, 10 noiembrie 2006), conferinţă susţinută de Diac. Daniel Alic, Consilier Cultural şi de Pr. Cătălin Mirişan, Consilier Social.
Structura organizatorică a Bisericii Ortodoxe şi-a dovedit viabilitatea ei într-o perioadă de două ori milenară, fiindu-i permis să străbată cele mai diferite orânduiri sociale. Începând cu antichitatea, trăind viu în epoca medievală şi continuându-se în modernitatea şi contemporaneitatea, Biserica Ortodoxă nu a cunoscut rupturi sau transformări fundamentale, ci a rămas credincioasă adevărului revelat de Însuşi Fiul lui Dumnezeu, înţelegând Sfânta Treime, ca temelie a comuniunii (Ioan 17, 21). Structura ei cu caracter trinitar, sau sobornicesc, are în vedere atât afirmarea fiecărei Bisericii naţionale în parte, cât şi legătura comuniunii reciproce dintre Bisericile naţionale. În viziunea ortodoxă, universalul nu este o structură exterioară care se suprapune celei naţionale, ca să diminueze valoarea lui.

Desigur, nici naţionalul nu este suprapus universalului, ca să slăbească coeziunea lui. Aceste două noţiuni există într-o relaţie de reciprocitate, universalul fiind dat prin diversitatea locală, ca să afirme identitatea Bisericii naţionale şi să o menţină în unitatea sau comuniunea întregului. Astfel, păstrându-şi unitatea lor de credinţă în cuprinsul Bisericii universale, fiecare Biserică locală a avut libertatea să-şi creeze propria ei cultură, pentru a contribui astfel la îmbogăţirea reciprocă a tuturor. În gândirea ortodoxă, integrarea europeană trebuie să se realizeze cu respectul identităţii spirituale şi culturale specifice fiecărui popor, fiecărei tradiţii locale, spre binele comun al tuturor. Cu alte cuvinte, uniformitatea reprezintă moartea creativităţii. Biserica există acolo unde este episcopul şi în jurul lui spune Sf. Ciprian al Cartaginei. Episcopia Caransebeşului, ca Biserică locală are specificul ei dat de realităţile spirituale, sociale, şi istorice prin care a trecut şi trece. Apartenenţa ei la Biserica cea una a lui Hristos se realizează prin sinodalitate, fără a se desprinde, însă, de caracterul ei local.

Spunem toate acestea, fiindcă există studii, elaborate la Strasbourg, care merg în aceeaşi direcţie şi afirmă că: „astăzi, dorinţa este ca noua Europă să fie o Europă unită, o Europă în sânul căreia toate popoarele europene să dispună de o demnitate egală, într-o solidaritate reciprocă şi o colaborare activă. Dorinţa este ca această Europă să fie fără imperialisme şi fără hegemonie, o Europă care să garanteze bucuria libertăţii ca o condiţie a demnităţii reale a persoanei umane“. Dar tot în cadrul aceloraşi studii există şi tendinţe contrare, care socotesc că „toţi europeni trebuie să fie convinşi că o perioadă din istoria Europei, anume cea a Europei naţiunilor, a luat sfârşit şi că începe, în schimb, Europa europenilor“. Credem că oricare va fi forma care o va lua noua Europă, federativă sau altfel, ea nu se va limita să fie un element pur geografic, ci o realitate spirituală, culturală şi etico-politică.

Desigur, suntem de acord cu afirmaţiile cuprinse în textul de mai sus, care se referă la solidaritate şi acţiune reciprocă, lipsită de hegemonii şi imperialisme. Considerăm, însă, că se merge prea departe atunci când se încearcă o contrapunere între vechea „Europă a naţiunilor“ şi noua „Europă a europenilor“, ca şi cum ideea de naţiune aparţine trecutului. În realitate, nu este vorba de nici o noutate, ci de întoarcerea la structuri antice, care aparţin trecutului. Atunci când se vorbeşte despre Europa europenilor se dă expresie mentalităţii latine, după care cetăţeanul roman nu aparţine unui popor sau naţiuni, ci unei structuri supranaţionale şi imperiale, care îşi găsea echivalentul ei în expresia vremii: „Civis romanus sum“. În această concepţie, universalul, cu caracter politic şi administrativ, se suprapune naţionalului etnic, ca să-l poată domina. Ori de câte ori s-a apelat, în decursul istoriei, la un astfel de universal, care nu poate coborî în realitatea etnică şi culturală a popoarelor sau naţiunilor, consecinţele nu s-au lăsat prea mult aşteptate. Astăzi se recunoaşte că „Europa nu numai că nu a fost creştinată niciodată în profunzime, dar Europa modernă este, într-un fel, rezultatul unei dezintegrări creştine. Biserica a dat naştere Europei, dar nu se mai recunoaşte în ea“.

Aşa cum am arătat mai sus, în viziunea ortodoxă universalul nu se suprapune naţionalului, ci se manifestă prin el, fiindcă nu are numai caracter politic, ci şi spiritual sau duhovnicesc, atât pentru a-i afirma identitatea lui proprie şi a-l menţine în legătura întregului, cât şi pentru a-i da posibilitatea să-şi creeze propria lui cultură, ca să contribuie astfel la îmbogăţirea reciprocă a tuturor. După cum declara Papa Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea sa pastorală „Orientale lumen“, chiar „de la începuturile sale, Răsăritul creştin a îmbrăcat forme interioare diferite, care s-au arătat capabile să adopte trăsăturile specifice ale fiecărei culturi şi să manifeste respect deosebit pentru fiecare comunitate particulară. Nu putem decât să mulţumim lui Dumnezeu pentru minunata varietate care i-a permis să alcătuiască, cu modele diferite, un mozaic atât de bogat şi compozit. Într-o epocă în care dreptul fiecărui popor de a se exprima potrivit patrimoniului său cultural este recunoscut mereu mai fundamentat, experienţa fiecărei Bisericii Răsăritene se înfăţişează ca o reuşită de înculturare vrednică de interes. Învăţăm din acest model, că dacă dorim, să evităm apariţia particularismelor şi naţionalismelor exacerbate, trebuie să înţelegem că vestirea Evangheliei trebuie să fie înrădăcinată, în acelaşi timp, în specificitatea culturilor şi deschisă convergenţei într-o universalitate care este un schimb spre îmbogăţirea reciprocă“.

Europa de mâine nu poate fi o realitate spirituală sau culturală fără să ţină seama de specificul cultural al fiecărui popor în parte. Mântuitorul Hristos a trimis pe Sfinţii Apostoli să propovăduiască Evanghelia la neamuri, atât pentru a evita uniformitatea sterilă, cât şi pentru a stimula geniul creator al fiecărui neam, ca să creeze valori culturale şi spirituale, spre progresul şi folosul comun. În secolul al XVIII-lea, secolul luminilor, s-a trecut de la structurile imperiale ale trecutului la structuri naţionale, iar acum, în secolul al XXI-lea, nu ne putem întoarce privirile spre trecut, ci spre idealul comunitar, fiindcă Europa de mâine este întrevăzută ca o Comunitate europeană, care se întâlneşte cu viziunea sobornicească ortodoxă. Astfel, putem afirma că aspiraţia către construcţia Comunităţii europene trebuie să-şi găsească echivalentul ei în idealul comunitar al Ortodoxiei.

Ţara noastră are ca şi înscrisă în rădăcinile ei o singură vocaţie ecumenică. Prin poziţia geografică şi prin lunga ei istorie, prin cultură şi tradiţie, România este o casă unde Răsăritul şi Apusul se regăsesc în dialog natural. România este Ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa centrală şi cea orientală. Avem astfel toate motivele să considerăm că România dispune de o vocaţie europeană, care poate contribui la întâlnirea şi reconcilierea dintre cele două mari Tradiţii şi Culturi. Iată tot atâtea motive pentru care Biserica noastră doreşte să se implice în procesul integrării europene, ca să promoveze împreună aspectul ei spiritual, de care are atâta nevoie omul şi societatea contemporană. Clerul şi credincioşii din Eparhia noastră a Caransebeşului trebuie să vadă Europa globalizată, înspre care ne îndreptăm, una a naţiunilor în care graniţele, limba, psihologia locală, vor fi tot mai deschise pentru a-şi defini propriile obiceiuri, tradiţii şi elemente culturale ancestrale ce ţin dintotdeauna de ceea ce înseamnă regiunea Banatului. De altfel credem că Banatul va trece cel mai uşor peste exigenţele ce se impun pentru păstrarea identităţii locale întrucât are o experienţă istorică multietnică şi multiculturală. Biserica va fi cea care va menţine şi afirma în istorie specificul naţiunii române în sânul uniunii spre care ne îndreptăm.

Când discursul Bisericii se va arăta sub nivelul chemării ei, existenţa însăşi a naţiunii va fi pusă sub semnul întrebării. Naţiunile vor avea un viitor în spaţiul globalizării europene numai în măsura în care nu vor cantona într-un orizont doar biologic şi material. De aceea avem trebuinţă de vizionari care să intuiască dimensiunea spirituală românească şi vocaţia, misiunea cu care Dumnezeu a chemat în istorie naţiunea română. Şi aceşti misionari sunteţi Dumneavoastră preoţii. Prin harul şi rostul său profetic-vizionar ortodoxia românească este chemată să distingă, să decanteze veacul în care trăim. Aceasta nu înseamnă nici oportunism slugarnic la clişeele puterii, dar nici opoziţie ignorantă şi cu orice preţ şi rezumată la simple denunţări ale formelor sociale ce menţin inegalitatea ori nedreptatea economică sau opresiunea organizată a omului. O astfel de intervenţie a Bisericii în cadrul naţiunii, ce stă să se alăture celorlalte naţiuni în marea familie europeană, s-ar reduce la un moralism formal, la un apel de schimbări revoluţionare.

Dimensiunea profetică a Bisericii înseamnă viziunea şi discernământul Crucii, a dragostei ce-şi asumă moartea. Aici rezidă stricăciunea omului şi a unei naţiuni, sau chiar a unei uniuni de popoare: în relaţia viciată cu Dumnezeu, în tendinţa de autonomizare a omului de cer, prin care omul se pierde pe sine. Iată bucuria ce ni se pune înainte când este vorba de Uniunea Europeană: „nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, vă spun: ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel care seceră primeşte plată şi aduce roadă pentru viaţa veşnică, pentru ca împreună să se bucure, şi cel care seamănă şi cel care seceră. Că întru aceasta se adevereşte cuvântul că altul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi unde voi nu v-aţi ostenit; alţii sau ostenit, şi voi aţi intrat în osteneala lor“ (Ioan 4, 35-38).

Şi în plan organizatoric – pragmatic, pentru clerul şi credincioşii Eparhiei noastre Uniunea Europeană va însemna o provocare. Economia rurală se va „sofistica” din ce în ce mai mult. Gospodăriile credincioşilor noştri vor trebui aliniate standardelor legislative europene, iar pentru modernizări şi schimbări vor fi la îndemână proiecte cu finanţare exclusivă sau parţială. Credincioşii trebuie educaţi şi îndemnaţi să vieţuiască vremurilor, fără de a se desprinde de obârşie sau de formarea lor în deja tradiţionala omenie bănăţeană. Aceasta este menirea noastră: să fim luptători ai Bisericii celei universale a lui Hristos, să întărim spiritul românesc şi local, să ne păstrăm tradiţiile afirmându-le şi să valorizăm autenticul în toate aspectele sale.

Conferinţă susţinută de Diac. Daniel Alic, Consilier Cultural şi de Pr. Cătălin Mirişan, Consilier Social (Protopopiatul Băile Herculane, 2 noiembrie 2006 şi Protopopiatul Oraviţa, 10 noiembrie 2006)
Data: 7 ianuarie 2007 • Vizualizari: 2193