Principalele zeităţi, eroii, şi cultul în religia Greciei antice.
Autor: Arhid. Casian Ruşeţ
Filologul elenist U. von Wilamowitz Moellendorf a afirmat că grecii au fost “cel mai credincios popor din lume”. Religia grecilor antici este impresionabilă, plină de taine şi colorituri specifice, formând nenumărate legende, mistere despre modul în care grecii antici au vieţuit pe parcursul timpului. Civilizaţia grecilor antici a fost împărţită în mai multe perioade. Astfel, cercetătorii presupun şapte perioade:
I. Perioada cretană.
II. Perioada aheeană.
III. Perioada Geometrică (1025-700 î. Hr.).
IV. Perioada arhaică (700-500 î. Hr).
V. Perioadă Clasică (500-323 î. Hr.) - o perioadă de mare înflorire a culturii greceşti.
VI. Perioada elenistică (323-31 î. Hr.) - unde intervine amestecul civilizaţiei greceşti cu civilizaţia orientală.
VII. Perioada romană de la 31.î. Hr.


Cercetătorii religiei greceşti nu aveau la îndemână ca izvoare scrise pentru perioada mai veche decât celebrele poeme ale lui Homer, Iliada şi Odiseea. Însă, în1952 învăţaţii englezi M.Ventris şi J. Chadwick au izbutit să descifreze unele inscripţii descoperite la Micene şi Pylos, aparţinând civilizaţiei greco-aheene. Aceste inscripţii au dat la iveală numirile principalelor divinităţi greceşti adorate încă din perioada aheeană. Descoperire foarte importantă, dar pentru a cunoaşte religia grecilor antici în general, se folosesc numeroase alte izvoare: literare, epigrafice şi arheologice.


Zeităţile principale ale Greciei antice

Ca zei principali, Zeus, Hera, Athena , Apollo, Artemis au fost cultivaţi încă din perioada homerică, întrupându-se în si idealuri religioase greceşti.

Zeus, cuvânt al cărui rădăcină „div” înseamnă a străluci, indică la început cerul, apoi pe zeul cerului. Zeus era zeul suprem al grecilor, părintele zeilor şi al oamenilor. Puterea sa depăşeşte pe aceea a tuturor zeilor la un loc şi prin această superioritate a sa este în stare să domine şi să ţină în frâu pe toţi zeii cu care se adună uneori la sfat, dar nu ţine totdeauna seama de sfatul lor. Ca zeu al cerului, el locuieşte pe vârful muntelui Olimp, vârf care era socotit a fi în cer, şi tot ca zeu al cerului, el este stăpânul norilor, al ploii, al zăpezii, al tunetului şi al fulgerului, fiind reprezentat cu un fulger în mână. Ca zeu al luminii, Zeus vede toate, nu-i scapă nimic. El supraveghează împlinirea justă a angajamentelor, respectare dreptăţii, împlinirea obligaţiilor conjugale. El protejează familia, cetatea şi asigură bunăstarea omului în general.


Hera este personificarea feminină a cerului, în special a cerului nocturn. Ea este soră şi soţie în acelaşi timp a lui Zeus, împărţind cu acesta puterea. Este zeiţa femeilor şi a căsătorie, iar căsătoria sa cu Zeus constituie modelul ceresc al căsătorie pământenilor.


Athena este zeiţa ce conduce armatele la victorie şi prezidează la încheerea păcii. Ea este înţeleaptă, protejează munca, meseriile, artele. Ei i se atribuia introducea culturii măslinului în Atica, măslinul fiind principala bogăţie a ţării. Din cinci în cinci ani aveau loc panateneele, serbări deosebite. Cultul acestei zeiţe simboliza supremaţia culturală a oraşului Atena, care îi poartă numele, constituind un centru de unitate ideal pentru întreaga lume elenică.


Apollo este unul din cei mai importanţi zei ai grecilor. Numele său înseamnă soarele „strălucitor” . În general, acest zeu este cunoscut ca zeu al poeziei şi al artelor. El cântă din liră şi conduce corul muzelor şi al graţiilor. Între alte atribute mai vechi ale lui Apollo era şi acela de vindecător al bolilor şi protector al recoltelor. Ca zeu al soarelui, Apollo are o putere irezistibilă în razele sale, care pot să facă foarte mult bine oamenilor, animalelor şi vegetaţiei, dar pot să facă mult rău şi cum ochiului său strălucitor nu poate să-i scape nimic nevăzut, el este părintele al darului, al ghicitului, tronând la Delfi şi dând răspunsuri dictate de Zeus însuşi. Apollo mai este socotit şi zeul tinereţii înfloritoare şi, în această calitate patronează gimnaziile şi palestrele. Trăsăturile fundamentale ale lui Apollo rămân însă aceea de cântăreţ şi aceea de profet, iar principalele sanctuare în care era adorat erau cel de la Delfi şi cel din insula Pelos.


Artemis, nume cu semnificaţie obscură şi cu origine neclară, este zeiţa fecundităţii, a castităţii ţi a iubirii legitime. Ca soră a lui Apollo împărtăşeşte unele însuşiri ale acestuia, ca de exemplu aceea de a feri oamenii de boli, dar este în stare şi să provoace epidemii şi să omoare cu repeziciune, mai des femei. Identificându-se cu zeităţile lunare, Hecate şi Selene, ea apare ca zeiţă a luminii nocturne, zeiţă care iubeşte locurile retrase întunecoase. Aleargă prin păduri şi prin munţi după vânat, se scaldă în râuri împreună cu nimfele, vânează animale, dar şi le ocroteşte. Arta poetică a înnobilat şi a înfrumuseţat mult pe această zeiţă, iar arta sanctuară a făcut din ea prototipul femeii virginale.


Hermes era una dintre cele mai interesante figuri ale panteonului grecesc. El este socotit ca zeu al vântului. Mitologia povesteşte dealtfel că, la naşterea sa, Hermes a făcut să răsuna pădurea şi că el a inventat lira din carapacea unei broaşte ţestoase şi cimpoiul ciobanilor. Zeus face însă din Hermes curierul zeilor, care-i duce veştile şi-i împlineşte poruncile cu iuţeala vântului. El este şi zeul somnului. Cu bagheta sa magică închide ochii celor care dorm şi tot cu ea îi deschide. Tot el este şi zeul drumurilor, cunoscând toate străzile oraşelor şi protejând pe călători şi tot el este şi conducătorul sufletelor în drumul lor spre lumea cealaltă


Hefaistos, la început un zeu local, este în panteonul grecesc zeul focului, în special al focului din adâncul. De aceea el a fost adorat în preajma vulcanilor Etna şi Vezuviu. Ca zeu al focului, Hefaistos a venit în legătură cu titanul Prometeu care, după cum spune Eschil, a furat focul din atelierul lui Hefaistos şi l-a adus oamenilor. La sărbătoarea numită Apaturia, Hefaistos era venerat ca zeu al focului domestic. La solemnităţile în cinstea lui, ca şi la acelea a lui Prometeu, se făceau alergări cu torţe.


Afrodita, soţia-nu prea fidelă-a urâtului şi şchiopului Hefaistos, după altă versiune soţia lui Ares, zeul războiului, este zeiţa iubirii senzuale. Este socotită ca steaua de dimineaţă sau ca astrul luminos care însoţeşte soarele la apusul său. Mai târziu, cultul ei a suferit puternice înrâuriri de religiile orientale, Afrodita devenind o zeiţă a fecundităţii şi a amorului nepermis. Centrele mai importante ale cultului său erau Ciprul, Corintul, Athena, muntele Erice în Sicilia. La Corint mai ales se practicau desfrânarea în cinstea Afroditei, iar pasărea ei sacră era porumbelul.


Poseidon, zeul mării, fratele lui Zeus, este de asemenea una dintre zeităţile importante ale panteonului grecesc. La început a fost zeu al câmpiei, apoi zeu al mării, urmând în acesta destinul însuşi al poporului grec, care a emigrat de pe continent pe insulele de pe Marea Mediterană. Ca zeu al câmpiei, avea în grijă în special calul, fiind reprezentat sub formă de cal sau taur. El devine protectorul călăreţilor şi al curselor de cai. Arta sanctuară îl înfăţişează pe Poseidon ca pe un Zeus mai puţin maiestuos dar mai robust. El poartă în mână furcă sa cu trei dinţi, tridentul armă teribilă cu care, când este înfuriat, izbeşte, în apele mărilor şi acesta spumegă, fac valuri puternice, răstoarnă corabiile.


Ares iubeşte lupta şi omuciderea, indiferent de scopul care se urmăreşte prin aceste. A fost adorat în special în Tracia, de unde cultul său se va fi întins şi în alte locuri.


Alte zeităţi erau: Helios adorat în insula Rodos; Boreas, vântul de miază-noapte, care avea un altar la Athena; Hestia, focul domestic, zeitate importantă pentru religia familiei; Pan, zeul păşunilor, al turmelor şi al poeziei populare, care cântă şi se veseleşte cu nimfele; Asclepios, zeul vindecător, a cărui emblemă era şarpele; Eros, zeul iubirii, etc.


Pe lângă aceştia grecii cultivau nenumărate zeităţi mai mărunte ca: eriniile, divinităţi răzbunătoare, nimfele, divinităţi graţioase ale pădurilor, izvoarelor şi fluviilor, satirii şi o mulţime de alte zeităţi populare, cu caracter htonian, cel mai adesea provenite din vechile credinţe în demoni. Vin apoi la rând demonii bolilor, spiritele rele, fantomele, care înspăimântau pe greci.
Eroii.
În secolul al VII-lea şi al VI-lea î.Hr., a luat un mare avânt cultul eroilor, care erau fie personaje omeneşti îndumnezeite, fie zei decăzuţi. Ei erau socotiţi în general ca fiind născuţi din căsătoria între un zeu şi o pământeancă sau între un pământean şi o zeiţă. În orice caz ei erau consideraţi că participă la natură divină. Pe seama eroilor sînt puse isprăvi extraordinare.


Heracles, eroul născut din Zeus şi din Alcmena, fiind încă în leagăn, sugrumă soi şerpi trimişi de Hera, ucide apoi un leu şi duce la bun sfârşit faimoasele douăsprezece munci grele. El era adorat şi ca zeu solar, având un cult special, cu jocuri şi serbări publice numite ”Heracli”.


Prometeu, după legendă, a vrut să-l tragă pe sfoară pe Zeus, cu prilejul împărţirii cărnii provenită de la jertfe. Apoi, când Zeus, supărat pe oameni, fiindcă nu mai voiau să aducă jertfe, îi lipseşte de foc, Prometeu fură focul din fierăria lui Hefaistos şi-l aduce oamenilor. Pentru toate acestea, Zeus îl pedepseşte să stea încătuşat de o stâncă în Caucaz şi un vultur să-i mănânce zilnic ficatul, care creştea la un loc în timpul nopţii. Mitul prometeic a fructificat o întreagă literatură în antichitate şi în epocile modernă şi contemporană, Prometeu devenind simbolul eroului care se sacrifică pentru binele omenirii


Teseu este cel ce a omorât minotaurul-monstru căruia atenienii trebuiau să-i sacrifice din nouă în nouă ani câte şapte tineri şi şapte fecioare-pe Ahile, pe Menelau, pe Diomede,etc.


Cultul
Cultul avea la greci o mare importanţă şi respectarea acestuia forma obligaţiunea esenţială a adoratorilor zeilor. Locurile de cult ale religiei greceşti din această perioadă erau temple măreţe în stil doric, ionic-atic şi corintic, al căror vestigii păstrează până astăzi urmele marii lor frumuseţi de odinioară, cum este de exemplu celebrul templu consacrat zeiţei Athena, Panteonul. Templele consacrate zeilor era aşezate cu faţa spre răsărit, iar ale eroilor cu faţa spre apus. Riturile erau fie ale vieţii de familii, fie ale vieţii publice. Centrul cultului familial îl forma focul, socotit ca zeu suprem al casei şi întreţinut permanent. Capul familiei îi aducea libaţii şi ofrande. În faţa focului şi sub protecţia lui se desfăşurau ceremonii religioase prilejuite de principalele evenimente ale vieţii de familie :naştere, căsătorie, etc. La naştere copilul era purtat în jurul focului. În ziua a zecea se punea numele copilului şi totul se sfârşea printr-un prânz ritual. La căsătorie, mireasa făcea o baie rituală, mergea la templu împreună cu mirele şi acolo se făceau rugăciuni şi se aduceau sacrificii. Apoi, acasă la mire, mireasa şi mirele citeau rugăciuni şi mâncau împreună lângă focul sacru al familiei, tradiţionala turtă, în faţa tatălui mirelui, care era preotul domestic. Riturile vieţii publice constau din rugăciuni spuse cu glas tare şi sacrificii precedate de spălări rituale. Cel care aducea sacrificiul era dator să repete rugăciunele după preot. În timpul rugăciunelor, pentru zeii cereşti se ridicau mînile în sus, pentru Poseidon se întindeau mîinele către mare, pentru zeii subpământeni-către pământ. Ca sacrificii se aduceau oi, capre, vaci, porci, dar numai animale ce nu erau de trebuinţă. Zeii aveau gusturile lor în privinţa sacrificiilor. Demetrei se sacrificau porci, lui Dionysos-ţapi, Ascepios-cocoşi, lui Heracles-prepeliţe, lui Posedoin-cai sau animale negre, Afroditei-porumbei. Animale sălbatice se aduceau cu sacrificii numai zeiţei Artemis. Animalele care erau aduse ca sacrificiu trebuiau să fie integre şi curate. Victima era încoronată şi, după rugăciune, sugrumată. Măruntaiele animalului erau cercetate. Ca sacrificii de alimente se aduceau legume şi fructe, mai ales primele roade, turtă dulce, prăjituri, adesea în formă de animale. Ca sacrificii lichide se aduceau vin, miere, lapte, untdelemn. Sacrificiul era socotit ca un ospăţ împreună cu zeii. Cei care aduceau sacrificii erau îmbrăcaţi în haine curate şi aveau capetele încornorate. Marile jertfe aduse cu prilejuri festive se numeau hecatombe, deşi nu se sacrificau totdeauna o sută de animale.


Sărbătorile difereau de la o cetate de alta şi de la un zeu la altul. Aveau loc cel mai adesea în legătură cu schimbarea anotimpurilor, cu munci agricole, cu culesul viilor, etc. Toţi zeii aveau festivităţi solemne din care unele erau de o mare frumuseţe artistică. Cele mai celebre erau cele în cinstea zeiţei Athena „panateneele” care simbolizau legătură celorlalte state greceşti cu Athena. Erau „panateneele mici” care aveau loc în fiecare an şi „panateneele mari” ce aveau loc din patru în patru ani. Erau apoi serbări în cinstea lui Zeus numite „bufonii” sau „dipoli”, serbări cu caracter agrar, la sfârşitul recoltei, în cadrul cărora se sacrifica un bou. În cinstea lui Apollo se desfăşurau diferite serbări: cele de la Delos, din cinci în cinci ani, „danefoniile” din nouă în nouă ani, mai ales în Beoţia, „carneele”, cea mai mare sărbătoare dorică, etc . În cinstea Artemidei erau „brauroniile”, din cinci în cinci ani, la care fetele executau un dans ritual în cinstea zeiţei. Pentru Demetra erau „tesmofoniile”, la care bărbaţii erau excluşi.


Jocurile erau solemnităţi religios-naţionale. Atât de mult preţuiau grecii tot ce împodobea natura omenească, frumuseţea, puterea, îndemânarea, intelegenţa,etc, încât credeau că fac plăcere zeilor organizând grandioase serbări în cursul cărora se desfăşurau tot felul de întreceri în frumuseţe trupească, în lupte, alergări, etc. Erau şi întreceri în poezie şi elocvenţă, dându-se ca premiul cel mai înalt o coroană făcută din ramuri rupte din măslinul sfânt. Jocurile se deschideau cu ceremonii religioase. Cele mai importante jocuri erau cele „olimpice”, celebrate din patru în patru ani, în oraşul Olimpia din Elida şi care durau cinci zile. Erau închinate lui Zeus Olimpianul.


Ghicitul a avut de asemenea o mare importanţă la poporul grec, încercându-se tot felul de mijloace pentru a se descoperi impurităţile neobservate şi a se şti ce purificări anume erau necesare. Ghicitul se făcea fie din inspiraţie directă din partea zeilor, fie prin semne exterioare prin oracole. Dintre oracole cele mai însemnate menţionăm în primul rând pe cel de la Deodena din Epir, care era cel mai vechi din Grecia. Apoi oracolul de la Delphi din Focida, unde o preoteasă, Pitia, în stare de extaz, dădea răspunsuri la întrebări stând aşezată pe un scaun cu trei picioare. Oracolul putea fi consultat în anumite zile. Cererile trebuiau însoţite de daruri şi sacrificii. Un întreg colegiu de preoţi o asistau pe Pitia, ale cărei preziciri aveau faima că sînt cele mai sigure.


Cultul morţilor
Concepţia grecilor de pe timpul lui Homer cu privire la moarte şi viaţa viitoare a mai evoluat cu vremea. Uneori moartea era socotită ca un fel de căsătorie cu Hades, zeul morţii. Împărăţia morţilor era considerată că se află sub pământ, la ea coborându-se pe o scară. Mulţi au încercat să pătrundă acolo, dar nimeni n-a mai izbutit să scape. Împărăţia morţilor era socotită ca un loc de mare suferinţă, un loc întunecos şi posomorât, căptuşit cu pânză de păianjen, unde niciodată nu se face ziuă, nici o apă nu curge, iarba nu răsare.


Înmormântare se făcea la greci, ca în toate religiile, cu un anumit ritual. Când muribundul era pe punctul de a-ţi da sufletul, i se tăia un smoc de păr, care era închinat zeilor subpământeni.



Se dădea ultimul sărut muribundului şi, în clipa morţii, se făcea mult zgomot, lovindu-se în vase de aramă, pentru ca să se alunge duhurile rele din drumul sufletului. Mortului i se închideau ochii şi gura, i se acoperea faţa, era spălat cu apă caldă, uns, înfăşurat într-un veşmânt alb şi încoronat cu flori. Apoi era aşezat în tinda casei, cu picioarele spre uşă. În gură i se punea un ban, ca taxă de trecere în lumea cealaltă. Pe drumul la rug sau la groapă se intonau cântece funebre.


Ritul cel mai vechi era acela al înhumării, apoi s-a statornicit şi obiceiul incinerării, la care , în timpul ce cadavrul ardea, se făceau libaţii defunctului şi se invocau sufletele morţilor săi. Flori de trandafir şi de diverse alte feluri de flori se împodobeau mormintele. Dacă mortul fusese un om ilustru, se celebrau şi jocuri funebre. Dar niciodată nu se uita de ospăţul mortuar, ale cărui resturi erau închinate sufletelor strămoşilor şi duse la mormânt. Pentru morţi se aduceau şi sacrificii de animale şi libaţii, de sânge, apă, vin lapte, în deosebi miere. În timpul doliului trebuiau evitate banchetele şi solemnităţile publice, se foloseau veşminte modeste şi de culoare neagră, se tăia părul şi uneori se presăra cenuşă pe cap şi se zgîrîia faţa. Toate acestea erau impuse de dreptul religios familial şi de aceea erau strict obligatorii.


În perioada elenistică (323-31î.Hr.) religia greacă a intrat în faza de decadenţă. Religia grecilor antici se poate numi una din cele mai bogate religii, lăsând nişte amprente importante pentru cunoaşterea acestui popor.



Bibliografie

1.Ovidiu Drâmba “Istoria culturii şi civilizaţiei”, Bucureşti 2000;
2.Emilian Vasilescu „Istoria religiilor”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998;
3.Prof. Marie Delcourt, Hefaistos sau legenda magică, Paris, 1957;
4.Pr. prof. I.G.Coman, Titanul Prometeu, vol 1, Cartea Românească, Bucureşti, 1935;
5.Prof Iorgu Stoian, Istoria Greciei antice în sec. V-IV i.Hr. Epoca maximei dezvoltări şi a criizei statului-cetate (polis), Universitatea din Bucureşti, Facultatea de istorie Bucureşti, 1973

Data: 11 septembrie 2008 • Vizualizari: 42299