Cuvânt la 27 Decembrie, în ziua Sfântului Arhidiacon Ștefan: Cugetare asupra morții Sfântului Ștefan și întoarcerea Sf
„Scoţându-l afară din cetate, îl ucidea cu pietre. Iar martorii ş-au pus hainele sale lângă picioarele unui tânăr, ce se chema Saul.” (Fapt. VII, 58)
Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Inainte de întoarcerea sa la credinţă Pavel sau Pavlu a umplut Ierusalimul de sânge, el sugruma pe cei credincioşi, prigonea pe Apostoli, şi a ajutat la uciderea sfântului Ştefan, şi nu cruţa nici bărbaţi nici femei. Ascultă, cum vorbeşte de aceasta ucenicul său Sf. Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor: „Pavel strică Biserica, mergând prin case si trăgând bărbaţi şi femei îi da la temniţă” (Fapt. VIII, 3).

Aşadar lui nu-i ajungeau locurile publice, el străbătea încă şi prin case. Luca zice răspicat, nu că Pavel „scotea pe bărbaţi şi pe femei”, ci că „ii trăgea afară”, spre a arăta, că furia lui se aseamănă unei fiare sălbatice. Şi nu numai bărbaţi, ci şi femei trăgea afară, căci el nesocotea firea, nu cruţă nici sexul, şi nu simţea compătimire către slăbiciune, însă ceea ce il împingea la aceasta nu era ura, ci o râvnă mincinoasă.

Pentru aceasta alţi iudei care făceau aceeaşi, erau mai vrednici de osândă decât dânsul, căci ei o făceau din ură sau din dorul slavei, ca să-şi câştige un nume mare în popor; el însă făcea aceasta din râvnă către Dumnezeu, negreşit din o râvnă mincinoasă şi fără de minte.

Aceia nu prindeau femeile dintre cei credincioşi, ci numai pe bărbaţi, pentru că ei vedeau, că prin faptele şi prin minunile acelora ei îşi pierdeau stima, ce avusese până atunci; Pavel dimpotrivă, tocmai pentru că lucra din râvnă, s-a înfuriat asupra tuturor. Sfântul Luca ştia toate acestea. Văzând el însă, că setea lui Pavel de sângele creştinilor nu s-a potolit încă, de aceea povesteşte el mai departe: „Pavel suflă cu groază şi cu ucidere asupra ucenicilor Domnului” (Fapt. IX, 1).

Moartea lui Ştefan şi prigonirea Bisericii, urmată după aceea, nu l-au îndestulat pe dânsul, ci el a mers mai departe şi furia lui nu avea margini, pentru că el era mânat de râvna cea oarbă. Abia întors de la uciderea Sfântului Ştefan, el prigonea pe Apostoli, şi se asemăna cu un lup furios, care năvălind într-un staul si răpind şi sfâşiind un miel, prin aceea se face mai furios şi mai lacom de sânge. Tocmai aşa a năvălit Saul asupra cetei bărbaţilor apostolici, a răpit de acolo un mieluşel al lui Hristos, adică pe Sf. Ştefan, l-a sfâşiat, şi prin aceasta s-a făcut mai cumplit decât înainte. De aceea zice istoria Apostolilor: „Pavel încă suflând cu îngrozire”, s.c.

A cui sete de sânge nu s-ar fi săturat cu moartea Sfântului Ştefan? Pe cine nu a fi împăcat blândeţea celui ucis? Pe cine n-ar fi muiat rugăciunea lui pentru ucigaşi, când el a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapt. VII, 5, 9). Dar tocmai pentru că Domnul n-a socotit păcatul acesta, de aceea din gonaci s-a făcut încă un propovăduitor al Evangheliei. Adică curând după moartea lui Ştefan, Pavel s-a întors la credinţă, şi Dumnezeu a ascultat rugăciunea aceluia, în adevăr, Ştefan merită să fie ascultat, atât pentru viitoarea însemnătate a Apostolului Pavel, cât şi pentru cuprinderea cea slăvită a rugăciunii sale, căci în ea se zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”!

Această rugăciune trebuie să o asculte toţi cei ce au vrăjmaşi, şi sunt jigniţi de dânşii. Când ţi-ar fi făcut vrăjmaşii tăi mii de jigniri, totuşi nu te-au ucis cu pietre, ca pe Ştefan. Dar uită-te, ce s-a întâmplat. S-a astupat un izvor al creştinătăţii, adică Sfântul Ştefan, dar s-a deschis în locu-i un altul, care a curs în mii de pâraie şi râuri.

Când a amuţit gura lui Ştefan, a răsunat trâmbiţa Sfântului Pavel. Aşa Dumnezeu nu părăseşte nici odinioară pe cei ce năzuiesc la dânsul, ci le dăruieşte mai mult, decât le-ar fi luat vrăjmaşii. Adevărat, iudeii prin uciderea Sfântului Ştefan au răpit un luptător slăvit din oastea creştinească, dar Hristos l-a înlocuit cu altul şi mai slăvit, adică cu Sfântul Pavel.

Cu toate acestea, „Pavel încă sufla cu îngrozire”. Acest „încă” ne duce la o altă gândire mai departe. Pe când el încă se înfuria, pe când el încă turba şi era la culmea zgomotului său, pe când el gândea încă la ucidere şi omor, Hristos l-a atras la sine. N-a aşteptat, până ce patima lui se va domoli, sau furia lui să se potolească, sau urgia lui să se îmblânzească. Nu l-a atras la sine după ce s-ar fi liniştit, ci l-a îmblânzit tocmai, când acela era mai tare înfuriat, spre a arăta puterea sa prin aceea, că el pe prigonitorul cel mai grozav l-a biruit şi l-a învins în mijlocul zgomotului şi al turbării sale.

Noi mai mult admirăm pe un doctor, când el poate birui puterea frigurilor, în timpul când acelea sunt mai cumplite. Tocmai aceasta s-a întâmplat la Pavel. Pe când el era în fierbinţeala cea mai mare a frigurilor, s-a pogorât glasul Domnului ca o rouă asupra lui, şi l-a slobozit cu totul din boala lui.

„Pavel încă sufla cu îngrozire şi cu ucidere asupra ucenicilor Domnului”. El acum a lăsat mulţimea cea mare în linişte şi s-a repezit asupra căpeteniilor Bisericii. Precum cel ce voieşte să dezrădăcineze un arbore, lasă ramurile să stea, dar taie rădăcinile, aşa a năvălit Saul asupra Apostolilor şi cu aceasta voia să smulgă rădăcinile propovăduirii Evangheliei, însă el a rătăcit; căci adevăratele rădăcini ale Evangheliei nu erau ucenicii Domnului, ci Domnul ucenicilor.

De aceea el a zis: „Eu sunt butucul viei, iar voi viţele” (Ioan. XV, 5). Cu cât viţele se taie mai mult, cu atâta odrăslesc altele noi, şi încă în număr mai mare decât înainte. Ştefan s-a tăiat, iar Pavel a odrăslit în locul lui, şi împreună cu dânsul toate miile, care au crezut El.

Istoria Apostolilor povesteşte mai departe: „Şi a fost, când s-a apropiat Saul de Damasc, fără de veste a strălucit peste el lumină din cer. Şi căzând la pământ, a auzit glas zicându-i: Saule, Saule, de ce mă prigoneşti? (Fapt. IX. 3,4).

Pentru ce însă n-a venit glasul mai întâi? Pentru ce a trebuit să strălucească mai înainte lumina? Pentru ca el să poată auzi glasul în linişte. Căci un om, care cu totul a pironit gândirea sa la un lucru şi totodată este înfuriat, nu se poate lăsa de obiceiul său, chiar de ar striga la dânsul mii de glasuri. El este cu totul cuprins de obiceiul său. Deci pentru ca să nu se întâmple aceasta şi cu Saul, şi pentru ca el, zăpăcit de smintirea faptelor sale de până acum, să nu audă glasul său, să-l nesocotească, căci toată ţintirea lui era îndreptată la stârpirea Bisericii lui Hristos; de aceea Domnul mai întâi i-a răpit vederea ochilor, a liniştit prin aceasta duhul lui cel întărâtat, a alinat furtuna sufletului său, şi a restatornicit odihna şi liniştea în duhul lui.

Atunci a venit glasul de sus, pentru ca el, curăţit de mândria cea deşartă, să socotească cu mintea trează şi cugetătoare cuvintele cele mai departe ale Domnului. „Saule, Saule, ce mă goneşti”? Acestea mai nu seamănă a fi cuvintele unui pedepsitor, ci mai vârtos ale unuia, care voieşte să se îndrepteze. „Ce mă goneşti”? Aceasta vrea să zică: despre ce lucru mare sau mic ai tu să te jeluieşti asupra mea? De ce ai tu să te tânguieşti asupra mea? Poate pentru că eu am sculat morţii voştri, am curăţit leproşii voştri, am izgonit duhurile cele rele? Dar pentru aceasta eu trebuie să fiu închinat, iar nu prigonit! „Saule, Saule, ce mă goneşti? Iată tu acum zaci la pământ şi eşti legat fără lanţuri. Ca şi când un stăpân prinde pe robul său cel fugar, care a făcut multe rele, porunceşte să-l lege, si apoi zice către dânsul: „Ce trebuie să fac eu acum cu tine? Iată acum ai căzut în mâinile mele”: aşa a grăit acum Hristos către Pavel, când acesta prins, zăcea pe pământ, plin de frică şi de tremur, lipsit de toată puterea şi mişcarea. „Saule, Saule, ce mă goneşti”? Ce o să iasă din această pornire a ta? Ce vrea această turbare? La ce slujeşte această râvnă fără de vreme? Ce alergi tu pretutindeni, ca să duci pe oameni legaţi la Ierusalim? (Fapt. IX. 2). De ce această nebunie? Iată acum tu nu te mai poţi mişca, nici măcar a vedea pe cei ce îi prigoneşti! Tu, care cutreieri pretutindeni cu atâta râvnă, acum singur ai nevoie de un conducător, şi fără dânsul nu poţi merge un pas! Aşadar Hristos de aceea a zis către dânsul: „Ce mă goneşti”? pentru ca Saul să cunoască, că tot ce făcuse el înainte împotriva credincioşilor, Hristos numai a îngăduit; cele dinainte nu sunt dovadă de slăbiciune, întâmplarea cea de faţă nu este semn al asprimii Domnului, ci întru cele de mai înainte el a arătat îndelungă-răbdare şi păsuială, în cele de faţă îngrijirea sa pentru Saul.

Ce a făcut acum Pavel? El a zis: „Doamne cine eşti tu”? (Fapt. IX, 5). Din îngăduinţa cea de mai înainte şi din orbirea sa cea de acum el a cunoscut că este Domnul; era convins acum despre puterea lui, şi zicea: „cine eşti tu, Doamne”?

Vezi tu felul cel bun al sufletului său şi duhul lui cel slobod? Vezi tu inima lui cea sinceră? El nu se împotriveşte, nu se oţărăşte, ci îndată cunoaşte pe Domnul. El nu face ca iudeii, care, când vedeau morţi sculaţi, orbi cu vederea dobândită, şi leproşi curăţiţi, nu numai nu alergau la marele făcător de minuni, ci încă îl porecleau înşelător, şi în mii de chipuri căutau a-L vătăma. Pavel n-a făcut aşa, el îndată s-a întors.

Dar ce zice acum Hristos către dânsul: „Eu sunt Iisus, pe care tu goneşti”. (Fapt. IX, 5). Pentru ce nu zice El: „Eu sunt Iisus cel înviat, Iisus cel ce sade de-a dreapta Tatălui”? Pentru ce zice El: „eu sunt Iisus, pe care tu goneşti”?

Pentru ca să atingă inima lui, şi să frângă sufletul lui. Ascultă pe însuşi Sfântul Pavel, cum el încă după mulţi ani, după ce el săvârşise nenumărate fapte mari, pururea vedea înfrângerea şi căinţa sa si zicea: „Eu sunt mai micul apostolilor, si nu sunt vrednic a mă chema Apostol, pentru că am gonit Biserica lui Dumnezeu” (1 Cor. XV, 9).

Dacă el şi după un timp atât de îndelungat, şi după ce săvârşise atâtea fapte mari, totuşi pururea se pâra pe sine, ce trebuie oare să fi suferit el în acea clipă, când Domnul a atins inima lui şi a frânt sufletul lui, atunci când el nu avea în conştiinţa sa nici o faptă bună, ci numai prigonirea sa cea înfricoşată?

Cu toate acestea unii ne aruncă împotrivire si zic: „Ce minune mare este aceasta, că Pavel s-a întors, când Dumnezeu i-a aruncat acel glas aşa zicând ca o funie pe grumaz şi l-a tras la sine cu de-a sila”? Rogu-vă îngăduiţi-mi luare aminte a voastră. Această împotrivire o fac oamenii cei ce vor a-şi dezvinovăţi necredinţa lor. Aşadar ce zice reclama lor? „Cu de-a sila, zic ei, a tras Dumnezeu pe Pavel la sine, şi dacă s-ar întâmpla şi cu noi aceasta, şi noi am crede şi ne-am îmbunătăţi”. Dar spune mie, o omule, cu ce de-a sila a tras Dumnezeu la sine pe Pavel? „L-a chemat din cer”, zici tu. Bine, dar Dumnezeu te cheamă si pe tine astăzi, tocmai prin cuvintele, pe care le-ai auzit; totuşi tu nu asculţi.

Vezi tu că aici nu este vorba de nici o silă? Căci dacă Dumnezeu ar sili, şi tu ar trebui să asculţi. Iar dacă neascultarea ta vine de la voia cea slobodă, tot aşa slobodă trebuie să fi fost şi ascultarea lui Pavel. Dar ca să vedeţi, că strigarea ce a venit la Pavel, deşi a confăptuit mult la mântuirea lui, el însă totuşi de bună voia sa s-a lipit de Domnul, voiesc să vă arăt aceasta şi din altă întâmplare, încă şi iudeii au auzit odinioară un glas din cer, şi încă glasul Tatălui, care la Iordan public a declarat pe Hristos de Fiu al Său cu cuvintele: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru carele am bine-voit” (Mat. III, 17).

Dar măcar că iudeii au auzit aceasta, totuşi ziceau: „Acesta este un înşelător şi amăgitor” (Mat. XXVII, 63). Aşadar ei s-au împotrivit Insuşi lui Dumnezeu şi au grăit împotriva glasului celui dumnezeiesc.

Spre a asculta de acest glas, se cerea o inimă bine formată şi sinceră, şi un suflet, care să nu fi fost mai dinainte cuprins de patimi. Aici a venit glas din cer, şi acolo glas din cer, însă cu deosebire, că Pavel a ascultat de acest glas, iar iudeii i s-au împotrivit. Ba încă ei n-au auzit numai glasul, ei au văzut încă şi pe Sfântul Duh în chip de porumb, şi au auzit mărturia lui Ioan, care zicea: „Eu nu sunt vrednic, ca să dezleg cureaua încălţămintelor Lui” (Ioan. l, 27; Luc. III, 16). Ei totuşi nu au crezut. Cu totul altminterea a urmat Apostolul Pavel. El numai o singură dată a auzit glasul Aceluia, pe care el Il gonea, şi îndată a alergat la Dânsul, îndată a ascultat şi s-a întors din toată inima.

Dacă veţi voi să-mi mai hărăziţi luare-amintea voastră, aş vrea să vă mai aduc şi o altă întâmplare. Şi iudeii au auzit o dată glasul a Insuşi Fiului, şi tocmai aşa ca Pavel, şi în asemenea împrejurări, şi totuşi nu au crezut întru El. Pavel a auzit glasul în timpul, când el se înfuria, când el se turba, când el gonea. Tocmai aşa s-a întâmplat şi cu iudeii. Cum şi când? Ei s-au dus noaptea, cu făclii, cu felinare şi cu arme, ca să-L prindă (Ioan. XVIII, 3). Ei socoteau că năvălesc asupra unui om simplu. Dar când Hristos a voit să le arate puterea Sa, şi să le dovedească, că El este Dumnezeu şi că ei calcă împotriva boldului (Fapt. IX, 5), aşa a grăit către dânşii: „pe cine căutaţi”? (Ioan XVIII, 4). Ei sta cu totul aproape de El şi nu-L vedeau. El Insuşi, pe care ei căutau, i-a adus la Sine, pentru ca ei să poată vedea, că El de bunăvoie se supune patimilor, şi că ei nu L-ar fi putut prinde, dacă El Insuşi n-ar fi voit.

Sau cum L-ar fi putut ei prinde, dacă ei nu-L puteau afla? Ce zic eu: nu-L puteau afla? Ei nu putuse nici să-L vadă, când El sta înaintea lor. Ba chiar şi când El vorbea cu dânşii, ei încă nu ştiau, cine stă înaintea lor.

Aşa de tare lovise El ochii lor cu orbire. Dar glasul său a putut încă mai mult, că a aruncat pe prigonitorii săi la pământ. Adică, când El a zis: „Eu sunt”, ei s-au tras îndărăt şi au căzut la pământ (Ioan XVIII, 6). Precum glasul cel din cer a răsturnat pe Pavel, tot aşa El a aruncat la pământ pe toţi aceşti iudei, şi precum Pavel nu putea să vadă pe acela, pe care el prigonea, tot aşa nu puteau nici ei să vadă pe acela, pe care Il căutau.

Precum Pavel a fost lovit cu orbire tocmai în timpul furiei sale, aşa au fost şi ei loviţi cu orbire în mijlocul turbării lor. Lui i s-a întâmplat aceasta, când se ducea să prindă pe ucenicii lui Hristos, iar lor li s-a întâmplat, când ei voiau să prindă pe Insuşi Hristos.

Acolo erau legături, şi aici legături, acolo prigonire, şi aici prigonire, acolo orbire, şi aici orbire, acolo glasul Domnului, şi aici glasul Domnului, dovada puterii lui Hristos este aceeaşi aici şi acolo, aceleaşi mijloace mântuitoare pentru întoarcerea prigonitorilor s-au întrebuinţat în amândouă întâmplările, dar nu în amândouă întâmplările au urmat aceeaşi îndreptare.

Căci chiar între bolnavi era o foarte mare deosebire. Din toate acestea tu poţi trage încheierea, că Pavel n-a fost silit la credinţă şi la întoarcere, ci aceasta a venit din felul cel bun al sufletului său şi din inima lui cea sinceră. Aşadar voi ştiţi, că Dumnezeu nu face silă celor ce nu vor să vină la Dânsul, dar trage la sine pe cei ce au bunăvoinţă la aceasta.

Dumnezeu nu sileşte pe nimeni la mântuire cu puterea, dar el voieşte ca toţi să se mântuiască.

Aceasta o spune de-a dreptul Apostolul Pavel în întâia sa Epistolă către Timotei cu cuvintele: „Dumnezeu voieşte, ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie” (l Tim. II, 4). Dar cum se întâmplă, că nu toţi se mântuiesc, când totuşi Dumnezeu voieşte ca toţi să se mântuiască? Aceasta vine de acolo, că nu fiecare voinţă omenească urmează voinţei lui Dumnezeu, iar el nu sileşte pe nimeni cu puterea.

Aşa zice şi Domnul către Ierusalim: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, şi nu aţi voit”, însă ce adaugă el la aceasta? „Iată se lasă casa voastră pustie”. (Luc. XIII. 34, 35). Aşadar vezi tu, că noi pierim, chiar când Dumnezeu voieşte a ne mântui, noi însă nu voim a alerga la Dânsul.

Scriind noi acestea, să gândim la bunătatea Domnului nostru, şi după putere să căutăm a face viaţa noastră vrednică de harul său, pentru ca să dobândim mântuirea cea veşnică. De care fie ca să ne împărtăşim prin harul si prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine lauda si slava, acum, şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
Data: 24 septembrie 2008 • Vizualizari: 2132