Cuvânt la 30 ianuarie (Sfinții Trei Ierarhi): Tot creștinul, și mai ales propovăduitorul, trebuie să fie osârdnic întru
„Eu sunt păstorul cel bun şi… am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc” (Ioan 10, 14, 16)
Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Când păcătoşii, chiar după toate sfătuirile noastre, rămân tot în păcatele lor, totuşi, noi nu trebuie a înceta să-i sfătuim în continuare. Fântânile curg şi când nimeni nu scoate apă; izvoarele forfotesc şi când nimeni nu ia apă din ele; pâraiele curg şi când nimeni nu însetează. Aşadar, şi învăţătorul trebuie să-şi facă datoria sa cum se cuvine, chiar dacă nimeni nu l-ar asculta.

Dumnezeu, Cel plin de dragoste, a dat lege ca noi, cei ce suntem puşi a propovădui cuvântul cel ceresc, să facem tot ce ne stă în putere şi să nu tăcem niciodată, chiar dacă ne ascultă cineva sau nu.

Când Ieremia pregătea pe iudei şi le spunea nenorocirea ce avea să vină, el era batjocorit de ascultătorii săi şi în toate zilele era luat în râs de dânşii. El se hotărâse să lase dregătoria proorocească, căci îl cuprinsese slăbiciunea omenească şi nu mai voia să sufere batjocora şi râsul. Dar asculta-ţi-l pe el ce zice: „Eu în toate zilele sunt batjocorit şi fiecare îşi bate joc de mine… Şi am zis: «Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai grăi în numele Lui!». Dar iată era în inima mea ceva, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele, şi eu mă sileam să-l înfrânez şi n-am putut” (Ieremia 20, 7, 9).

El vrea să spună: „Gândeam în mintea mea să mă las de dregătoria proorocească, căci iudeii nu mă ascultau. Dar îndată ce am gândit aceasta, puterea duhului s-a aprins în sufletul meu ca un foc, care ardea tot lăuntrul meu, şi aşa de tare îmi mistuia oasele, încât nu puteam suferi acest pârjol”.

Deci, dacă acest proroc, care în toate zilele fusese luat în râs, batjocorit şi ocărât, a trebuit să sufere o astfel de pedeapsă când s-a hotărât să tacă, cum vom fi iertaţi noi, care suferim mult mai puţin, care ne împuţinăm cu duhul pentru uşurătatea minţii unora dintre ascultători şi vrem să încetăm a-i învăţa atunci când sunt şi alţii care ne ascultă?

Eu ştiu că unii vor zice în batjocoră şi în derâdere dispreţuitoare: „Dar ce, tu ai întors pe toţi cu predica ta?”. Ce zici, omule? Am făgăduit noi, oare, ca într-o zi să dobândim pe toţi?

Dacă am mişcat numai zece, ori numai cinci, ba chiar numai unul, nu este oare de-ajuns spre a ne da mai mult curaj? Dar voi zice şi mai mult.

Să presupunem că noi, prin predica noastră, nu am dobândit pe nimeni, cu toate că nu se poate ca acest cuvânt semănat între atâta popor să rămână fără roadă. Şi chiar dacă ar fi aşa, nici atunci predica noastră nu ar rămâne nefolositoare. Atunci când ascultătorii noştri iarăşi au păcătuit, n-au făcut aceasta fără ruşine, ca mai înainte, ci şi-au adus aminte de mustrarea şi certarea noastră. Iar această amintire, negreşit a produs ruşine; ei au roşit înlăuntrul lor şi nu au făcut păcatul cu obrăznicia de mai înainte. Iar acesta este începutul îndreptării şi al întoarcerii desăvârşite, când cineva se ruşinează de păcatul săvârşit şi singur osândeşte cele făcute.

In afară de aceasta, noi mai avem şi alt câştig, poate şi mai mare. Care?

Noi i-am făcut mai îmbunătăţiţi pe cei care au luat aminte şi i-am convins că ceea ce gândeau era bine şi nu se lasă amăgiţi de mulţimea cea mare. Aşadar, deşi nu am vindecat pe cei bolnavi, totuşi am făcut mai tari pe cei sănătoşi. Cuvântul meu, deşi pe mulţi nu i-a oprit de la păcat, totuşi, el a întărit pe cei îmbunătăţiţi.

Voi mai arăta şi al treilea folos.

Astăzi nu am întors pe nimeni, dar poate voi întoarce mâine; dacă nu mâine, poate poimâine, sau mai târziu. Cine nu ne ascultă şi ne respinge astăzi, poate va asculta şi primi mâine; cine nu ne bagă în seamă astăzi şi mâine, poate după mai multe zile va asculta şi vorbele noastre.

Că şi pescarul, adeseori toată ziua aruncă mreaja în zadar, şi seara voia chiar să plece, dar tocmai atunci a prins ceva. Dacă noi, pentru neizbânda lucrului nostru am înceta îndată şi ne-am lăsa de lucru, atunci s-ar risipi toată viaţa noastră cea trupească şi sufletească.

Dacă, de pildă, lucrătorul de pământ, pentru vremea rea ce s-a întâmplat o dată sau de mai multe ori, ar părăsi lucrarea pământului, atunci toţi ar trebui să pierim de foame.

Şi dacă corăbierii, pentru o furtună întâmplată o dată, de două ori sau de mai multe ori, ar fugi de mare, aceasta nu ar mai fi umblată şi ar fi mare pagubă pentru oameni.

Deci, dacă la toate meşteşugurile şi meseriile ar lua cineva această hotărâre, ar trebui ca totul să înceteze şi pământul s-ar pustii. Deoarece toţi oamenii ştiu aceasta, ei întotdeauna, iarăşi, cu bărbăţie se apucă de lucru, şi de foarte multe ori nu au avut de pierdut.

Pe lângă aceasta, se mai adaugă: în caz de neizbutire aceştia au numai pagubă. La noi însă nu se întâmplă aşa când predicăm şi sfătuim. Când tu împărţi sămânţa învăţăturii şi ascultătorii nu o primesc şi nu au adus rodul ascultării, totuşi, tu primeşti de la Dumnezeu plata cuvenită pentru sfătuirea ta; când ascultătorii nu vor să te asculte, vei primi tot atât de mare plată precum ai primi când ei te-ar fi ascultat, căci tu ai făcut tot ce depindea de tine.

Cu toate acestea, învăţătorul nu poate să le facă singur pe toate.

El nu poate fi la toţi şi în toate zilele spre ai sfătui; într-o comunitate mare, el nu se poate duce la fiecare, însă dacă veţi voi să împărţiţi între voi lucrarea întoarcerii, dacă fiecare dintre voi va lua asupra lui şi grija pentru unul dintre fraţii săi, atunci, în curând, Biserica cea vie va spori mai mult.

Aşadar, vorbeşte cu fratele tău şi-l îndeamnă, şi chiar dacă el nu te va asculta, tu îţi vei lua plata cuvenită, însă numai atunci când tu nu vei înceta cu îndemnarea şi sfătuirea până ce-i vei câştiga sufletul. Căci scopul şi sfârşitul sfătuirii este ascultarea celui ce primeşte cuvântul.

Satana pândeşte neîncetat mântuirea omului, şi noi nu trebuie, oare, să ne ruşinăm de nepăsarea noastră pentru mântuirea semenilor noştri, când satana mereu gândeşte cum să-i piardă?

Satana ne îngrozeşte cu lupta împotriva oamenilor, deşi Dumnezeu îl opreşte de la aceasta, iar tu te vei lenevi la lucru când Dumnezeu Însuşi te îndeamnă să dobândeşti pe cei pierduţi?

Cine ne va ierta, oare, fraţilor, când satana are o astfel de râvnă pentru pierzarea oamenilor, iar noi nu avem nici cea mai mică parte din acea râvnă pentru mântuirea fraţilor noştri?

De aceea, când vezi un frate împietrit la inimă şi care nu vrea să te asculte, atunci zi întru sineţi: „Oare, cu timpul nu-l voi câştiga?”. Aceasta şi Pavel ne-a poruncit să facem, când scrie: „ Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, ca doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului” (II Timotei 2, 24-25).

Oare, tu nu vezi când un părinte, chiar când nu mai are nici o şansă pentru însănătoşirea copilului său, totuşi, plângând şi suspinând, stă lângă patul său, îl sărută cu dragoste şi întrebuinţează toate mijloacele de vindecare până la suflarea cea de pe urmă?

Tot aşa să faci şi tu cu fratele tău. Acela, cu lacrimile sale, nu poate să alunge boala, nici să îndepărteze moartea ce se apropie, tu, însă, pe un suflet bolnav de moarte poţi adeseori a-l mântui şi a-l ridica, cu lacrimile şi suspinurile tale, dacă eşti neobosit şi nu te depărtezi de dânsul.

Aşa face şi Dumnezeu cu noi. Deşi noi suntem fără luare-aminte, El, totuşi, în toate zilele vorbeşte către noi prin prooroci şi apostoli, şi nu încetează să îndemne pe cei împietriţi la inimă.

Gândiţi-vă, în sfârşit, că cel ce nu încetează cu sfătuirea, deşi ar face-o în deşert, va câştiga o plată mai mare decât cel care este ascultat, căci acela care de-a pururi îndeamnă fără să fie ascultat, totuşi nu oboseşte, şi dă dovadă de cea mai adevărată şi călduroasă dragoste.
Data: 24 septembrie 2008 • Vizualizari: 2352