Constituţiile Ascetice. Către cei ce locuiesc chinovitic şi singuri - Partea a II-a
11. Nu se cuvine să dorim cele bune din vanitate; 12. Despre timpul potrivit pentru vorbiri; 13. Ascetul nu trebuie să încline spre glume; 14. Despre bunătate şi în ce mod se formează dragostea; 15. Despre înţelepciune; 16. Despre credinţă şi nădejde; 17. Despre umilinţă; 18. În câte chipuri iau naştere gândurile rele în suflet; 19. Către călugării care vieţuiesc chinovitic; 20. Se cuvine ca ascetul să treacă la viaţă ascetică cu examinare hotărâtă, şi despre supunere; 21. Nu trebuie să se urmărească întreţinerea de convorbiri cu rudele care trăiesc în viaţa civilă, sau să se poarte grijă de lucrurile acestora; 22. Nu se cuvine să se separe nimeni de comunitatea frăţească spirituală; 23. Despre supunere mai pe larg; 24. Se cuvine ca ascetul să ia asupra sa cu multă plăcere şi lucrările dispreţuite; 25. Ascetul nu trebuie să dorească cinstiri şi demnităţi;
Autor: Sfântul Vasile cel Mare
Nu se cuvine sa dorim cele bune din vanitate


I

Se cuvine sa evitam indeosebi mandria, care nu ne indeparteaza de la inceput sa reluam ostenelile (caci astfel raul ar fi mai mic), ci dupa osteneli ne rapeste coroanele, si punand stapanire pe noi ne impiedica mantuirea; instaleaza impotriva noastra in apropierea boltei ceresti legiunile ei, ambitionandu-se sa doboare virtutile, care au fost inaltate pana la ceruri. Caci dupa ce vede pe cel care calatoreste pe drumul pietatii ca si-a umplut corabia gandirii lui cu felurite virtuti, atunci pune in miscare uraganul ei si se lupta sa rastoarne si sa scufunde incarcatura corabiei. Caci dupa ce a convins gandirea corabierului imparatiei de sus sa priveasca spre cele de jos si spre maririle omenesti, indata intoarce in afara toata bogatia sufletului si tragand pe pamant temeliile virtutilor, provoaca osteneli pana la cer de inalte, pentru ca face sa se ceara de la oameni rasplata pentru ostenelile care au fost imprastiate, in timp ce trebuia sa se priveasca numai spre Dumnezeu si la El adunand faptele noastre (bune), de la El sa primeasca rasplata dupa dreptate. Insa noi am preferat sa lucram pentru slava oamenilor in loc sa urmarim cu zel cele bune pentru Dumnezeu, si cerem de la oameni rasplata goala a laudei; dar astfel, in mod logic si pe buna dreptate, pierdem rasplatirile dumnezeiesti, pentru ca nu ne-am ostenit pentru Dumnezeu, ci am lucrat pentru oameni. Asadar, dupa ce, de la acestia, in locul rasplatilor culegem paguba rasplatilor, ce vom cere de la Dumnezeu pentru care n-am voit sa lucram deloc? Si ca aceasta este adevarat, asculta Sfanta Evanghelie, care spune pentru cei care fac lucruri bune, ca sa placa oamenilor: "Adevarat graiesc voua: isi iau rasplata lor".


II

Asadar, sa evitam vanitatea, cainele rapitor al bogatiei sufletesti, vrajmasul agreabil al sufletelor noastre, viermele virtutilor, jefuitorul cu placere al faptelor noastre bune, cel care a uns cu miere otrava inselaciunii ce-i este familiara si a intins catre cugetele oamenilor paharul aducator de moarte, pentru ca - stiu - sa se indoape pe nesaturate, din patima. Caci slava lumeasca este placuta pentru cei neinstruiti. Dar altfel ea pregateste pe cei pe care pune stapanire sa pacatuiasca cu usurinta si prin judecata dreapta. Caci cel care doreste slava intoarce judecatile ca sa-i fie favorabile; si aceasta socoteste el cinstit ceea ce-l face admirat de catre primii veniti. Daca cei rai si fara minte admira raul si cel laudat va face, in orice caz, ceea ce crede ca aplauda judecatorii faptelor lui, atunci vanitatea nu este numai omoratorul faptelor bune, ci si indrumatorul catre cele rele. Pentru aceasta trebuie sa privim catre cuvantul drept si catre Dumnezeu, indrumatorul bun al cuvantului drept, si sa mergem astfel precum ne arata Dumnezeu; iar daca unii lauda acest drum, sa nu socotim lauda lor mare lucru, ca si cum privim spre un laudator ceresc, ci numai sa ne bucuram impreuna cu ei pentru pretuirea dreapta a faptelor bune; iar daca altii blameaza, sa nu ne clatinam deloc, ci sa-i compatimim pe aceia care nu stiu sa judece drept si indura cel mai infricosator intuneric al gandirii.




Despre timpul potrivit pentru vorbiri


Asadar, acestea sunt cele ce formeaza sumarul faptelor pe care nu le-am expus dupa marimea propriei lor virtuti, ci dupa masura puterii noastre; insa si celelalte virtuti care infrumuseteaza felul obisnuit (de viata), cum sunt cuvinte potrivite la timp potrivit si cu scop folositor, socotesc ca este usor tuturor sa le cunoasca. Iar cuvinte folositoare sunt discutiile, la timp potrivit, despre virtute, sau acelea care au in vedere o nevoie existenta si urgenta sau si acelea care, intr-un fel, tind spre zidirea ascultatorilor; celelalte cuvinte (vorbiri) sa fie evitate, ca inutile si pagubitoare.




Ascetul nu trebuie sa incline spre glume


Se cuvine ca ascetul sa se abtina de la orice gluma. Caci de multe ori se intampla ca aceia care se ocupa cu cele asemenea sa se rataceasca de la cuvantul drept, pentru ca sufletul se imprastie in ras si slabeste intelepciunea si concentrarea gandirii. Iar adeseori raul dupa mersul lui ajunge si la un limbaj rusinos si la cea din urma lipsa de cuviinta, asa incat sa nu se puna de acord in acelasi timp cumpatarea sufletului si inclinarea spre gluma. Iar daca vreodata ar fi nevoie sa se creeze o buna dispozitie prin cuvinte, ca sa se inlature (usureze) o durere, cuvantul vostru sa fie plin de har duhovnicesc si dres cu sarea evanghelica, ca sa exale parfumul bunei dispozitii de intelepciune interioara si sa bucure pe ascultator si cu destinderea si cu harul intelepciunii.




Despre bunatate si in ce mod se formeaza dragostea


Ascetul trebuie sa fie indeosebi plin de bunatate, fiindca de duhul bunatatii sau s-a impartasit sau doreste sa se impartaseasca. Si se cuvine ca cel strain de acest duh sa fie asemanat celui care s-a instrainat. Iar daca ar fi necesar vreodata sa ne indignam impotriva superiorului nostru nepasator, indignarea sa fie logica. Pentru ca de instrumente cu tais se folosesc si ucigasii, se folosesc si doctorii. Unii insa fiindca manuiesc instrumentul cu manie si cu cruzime, savarsesc lucruri cu totul absurde, omorand pe semenii lor; in timp ce doctorii, fiindca folosesc instrumentele taioase cu ratiune, procura cea mai mare binefacere, caci salveaza pe cei aflati in primejdie. Astfel si cel care a invatat sa se indigneze in mod rational aduce mare folos celui impotriva caruia indreapta indignarea lui, fiindca repara nepasarea sau rautatea; pe cand cel care este stapanit de patima maniei, niciodata nu savarseste ceva bun. Din acestea rezulta clar ca indignarea la timp potrivit este necesara si celor care poarta foarte mult grija de bunatate. Fiindca si Moise, care a fost marturisit ca cel mai bland dintre toti oamenii, cand i-a cerut-o momentul, s-a indignat si a ajuns la un asemenea punct de tulburare, incat sa-si manifeste indignarea prin uciderea celor din acelasi neam, o data cand au fabricat vitelul (de aur), alta data cand s-au intinat prin lipirea de Baal-Peor. Asa incat este posibil ca si cel bland sa se indigneze, asa cum hotaraste ratiunea, si sa nu distruga virtutea blandetii. Dar ca sa ramana cineva inflexibil sau sa nu se indigneze, asa cum este logic, nu insemneaza blandete, ci inactivitatea naturii. Iar blandetii ii urmeaza precum ceva natural toleranta, pentru ca blandetea este mama tolerantei. Dar in cei cu adevarat blanzi exista deopotriva si bunatate, insa nu si in cei care au caracterul distrus, pentru ca bunatatea este materia blandetii. Dar cand acestea se combina intre ele si se unesc, formeaza impreuna cea mai buna dintre virtuti, dragostea.




Despre intelepciune


Intelepciunea trebuie sa fie in fruntea tuturor faptelor; pentru ca fara intelepciune orice, chiar si ceea ce pare bun, se schimba in rautate cand se face la timp nepotrivit si fara masura. Dar cand cuvantul si intelepciunea fixeaza timpul si masura pentru lucrurile bune , castigul in folosirea lor este minunat si pentru cei care dau si pentru cei care primesc.




Despre credinta si nadejde


Tuturor intreprinderilor sa le premearga credinta in Dumnezeu si sa urmeze (insoteasca) optimismul, asa incat cu credinta sa intarim puterea sufletului si cu optimismul sa fim bine dispusi pentru faptele bune; pentru ca fara ajutorul de sus nici urmarirea celor bune din partea oamenilor nu poate fi dusa la capat, dar nici harul de sus nu vine la cel lipsit de ravna; dimpotriva, pentru ca virtutea sa fie deplina, trebuie ca ambele sa fie unite, adica si buna dispozitie omeneasca si intarirea care coboara de sus prin credinta.




Despre umilinta


Pentru toate faptele savarsite de noi, sufletul sa prezinte motivari Stapanului, socotind logic ca, in general, nimic nu se realizeaza cu propria lui putere. Caci o asemenea dispozitie sufleteasca ne inspira umilinta. Iar umilinta este tezaurul virtutilor. Acestea sunt de la noi pentru tine, cum ar spune cineva, semintele cuvintelor despre virtute; iar tu, luandu-le de aci, sa ne restitui multa roada si sa implinesti cuvantul intelepciunii, care indeamna sa dam motivari (sfaturi) celor intelepti, ca sa se faca mai intelepti.




In cate chipuri iau nastere gandurile rele in suflet


I

Fiindca am cercetat deja cele despre ganduri, dar n-am distins in cate chipuri incoltesc cugete rele in gandurile bune, am socotit sa adaugam acum si aceasta, asa incat cercetarea acestei parti sa fie deplina. Asadar, exista doua chipuri potrivit carora cugetele rele provoaca tulburari in gandurile bune: sau sufletul din cauza propriei lui neglijente se inseala cu privire la lucrurile care nu se cuvin si se gandeste la lucruri nerationale, sau diavolul se straduieste cu vrajmasii sai sa-i inspire cu orice chip in minte lucruri nerationale si s-o indeparteze de la contemplarea si de la cugetarea lucrurilor laudabile. Asadar, cand sufletul lasa in nelucrare concentrarea si intensitatea gandirii si doreste cele ce se intampla sa-i iasa in cale, atunci duhul este purtat catre lucrurile pe care si le reaminteste fara o ordine si cunoastere corespunzatoare, si preocupandu-se mai mult cu acestea trece de la rataciri la rataciri mai mari si de multe ori prin ganduri catre cele rusinoase si necuviincioase in cele din urma se distruge. Dar neglijenta de acest fel si dezordinea sufletului trebuie sa le indreptam si sa le restabilim cu atentia mai puternica si neintrerupta a mintii si sa intoarcem mintea totdeauna la lucrul prezent prin cugetarea despre lucrurile bune.


II

Iar cand diavolul ar incerca sa ne atace si s-ar grabi sa dezlantuie cu multa violenta, ca niste sageti inrosite in foc, gandurile lui impotriva sufletului fara grija si linistit, si sa-l arda pe neasteptate si sa-l faca sa-si reaminteasca pentru multa vreme si staruitor acelea pe care le-a suferit o singura data; atunci trebuie ca aceste curse sa le primim in fata cu veghere si atentie gata de infruntare, asa cum face luptatorul care evita cu o precautie foarte precisa si cu iuteala trupului loviturile adversarilor, si sa oferim in rugaciunile si in invocarile ajutorului de sus sfarsitul razboiului si indepartarea sagetilor. Pentru ca aceasta ne-a invatat-o Pavel, zicand: "Luati pavaza credintei cu care veti putea sa stingeti toate sagetile cele arzatoare ale vicleanului". Asadar, chiar daca in timpul acestor rugaciuni ni s-ar sugera inchipuiri (viziuni) rele, sufletul sa nu inceteze sa se roage si sa nu creada ca el poarta raspunderea pentru sugestiile rele ale vrajmasului, ca si pentru imaginatiile ciudatului scamator; dimpotriva, sa fie convins ca imaginatia cugetelor rele se datoreaza obrazniciei inventatorului de rautate si sa redublam ingenuncherea si sa rugam pe Dumnezeu sa distruga pentru aceasta bariera rea a cugetelor nerationale, asa incat, fara obstacole, cu puterea mintii sa treaca indata si neimpiedicat spre Dumnezeu, fara a fi intrerupt vreodata de asaltarile amintirilor rele. Iar daca influenta pagubitoare a gandurilor ar deveni mai puternica din cauza nerusinarii vrajmasului, nu trebuie sa ne dam batuti si nici sa nu ne oprim la mijlocul luptelor noastre, ci sa rabdam pana atunci pana cand Dumnezeu va vedea perseverenta noastra si ne va lumina cu harul Duhului, care pe vrajmas sa-l puna pe fuga, iar mintea noastra s-o purifice si s-o umple de lumina dumnezeiasca si sa faca in asa fel incat gandul nostru sa slujeasca lui Dumnezeu cu liniste netulburata si cu placere.




Catre calugarii care vietuiesc chinovitic


I

Asadar, am vorbit mai inainte, atat cit a fost posibil, pentru fiecare ascet si pentru cel care a imbratisat viata retrasa, cum, anume, trebuie sa exercite sufletul spre ce este bun si sa indrumeze trupul spre ceea ce se cuvine, pentru ca sa poata sa imprime in noi pe filosoful (inteleptul) desavarsit. Totusi fiindca mai multi asceti traiesc in chinovii (mai multi la un loc), unde indeamna unul sufletul celuilalt catre virtute si prin compararea faptelor se indeamna spre desavarsire morala, am socotit ca este drept sa-i indrumam si pe acestia prin cuvinte. Dar trebuie sa cunoasca intai cit de mare si de important este bunul pe care il urmaresc si dupa aceea sa primeasca indemnul catre acest bun, ca sa dovedeasca bunavointa si ravna corespunzatoare importantei faptului. La inceput, asadar, se intorc la bunul dupa natura, pentru ca imbratiseaza comuniunea si vietuirea impreuna. Caci comuniune perfecta de viata, dupa mine, exista acolo unde nu mai sunt proprietari, contradictiile de pareri au disparut, iar orice tulburare si contestare si cearta au fost indepartate, si unde toate sunt comune; inimile, cugetele, trupurile si acele prin care se hranesc si se ingrijesc trupurile, comun este Dumnezeu, comun este tot ceea ce duce spre pietate, comuna este mantuirea, comune sunt luptele, comune sunt ostenelile, comune sunt coroanele, unde multi formeaza unul si unul nu este singur, ci in mai multi.


II

Ce poate sa fie egal cu acest fel de viata? Ce este mai fericit? Ce este mai pretios decat reunirea si unirea? Ce este mai placut decat combinarea caracterelor si sufletelor? Oameni de neamuri diferite si din tari diferite au actionat si s-au unit intr-o atat de desavarsita unitate, incat sa poata fi socotiti un suflet in multe trupuri, si trupurile multe sa apara ca organe ale unui singur cuget. Cel slab la trup are pe multi care il ajuta cu bunavointa; cel bolnav si abatut cu sufletul are pe multi care il ingrijesc si il redreseaza. Sunt deopotriva robi unul altuia, sunt stapani unii altora si cu libertate de neinvins se straduiesc sa-si dovedeasca reciproc cea mai desavarsita slujire, pe care n-a reusit s-o produca vreo nenorocire de forta majora (calamitate), care provoaca multa neliniste celor care conduc, dar a fost infaptuita cu placere de libertatea de opinie; pentru ca dragostea supune pe cei liberi unul altuia, si asigura libertatea fiecaruia cu alegere personala. Asemenea acestora ne-a voit Dumnezeu dintru inceput si asemenea lor ne-a creat. Acestia ne reamintesc vechiul bun, pentru ca trec in umbra pacatul protoparintelui Adam; caci n-ar exista impartiri si neintelegeri intre oameni daca pacatul n-ar fi impartit firea in doua. Asadar, acestia sunt imitatori adevarati ai Mantuitorului si ai vietii Lui dupa trup. Caci, precum Acela, formand un tot cu ucenicii, a facut toate comune si pe Sine - Apostolilor, la fel si acestia, cati observa desigur cit mai corect buna randuiala a vietii - imita cu exactitate viata Apostolilor si a Domnului. Acestia ravnesc viata ingerilor, pazind ca si aceia, cu exactitate viata in comun. La ingeri nu exista cearta, nici discutie, nici contradictie. Toate apartin fiecaruia si toti inmagazineaza pentru ei insisi toate bunurile. Caci bogatia ingerilor nu este materie care se descrie, care sa se faca bucati, daca ar trebui sa se imparta la mai multi, ci este creatie nemateriala, bogatie a mintii.


III

Si pentru aceasta, bunurile raman intregi ca ale fiecaruia si pe toti ii fac bogati deopotriva, fiind indiscutabil socotite ca o realizare proprie a lor. Caci contemplarea celui mai inalt bun si posesia celei mai clare dintre virtuti este agoniseala (comoara) ingerilor, catre care este ingaduit tuturor sa priveasca si fiecare sa ia intreaga cunoastere si posesie a lor. Asemenea acestora sunt ascetii adevarati; ei nu urmaresc cele pamantesti, ei cauta cele ceresti, si toti, fiecare in parte, dobandesc intreg acest tezaur pentru ei insisi prin distribuire care nu separa in parti. Caci este vorba de posesia virtutii si de bogatia faptelor si de lacomia vrednica de lauda si de rapire fara (a provoca) varsare de lacrimi si de lacomia care se incununeaza, unde cel care nu este harnic este vinovat. Toti rapesc si nimeni nu este pagubit si pentru aceasta pacea este rasplatita (premiata) cu bogatia. Acestia rapesc de la inaintasi bunurile imparatiei anuntate, pentru ca prezinta viata lor virtuoasa si comuniunea lor cu o copie exacta a felului de viata si a situatiei de dincolo. Acestia au realizat saracia in mod desavarsit pentru ca nu au nimic propriu, ci toate apartin tuturor. Acestia au aratat cu intelepciune cit de mari bunuri ne-a adus intruparea Mantuitorului, pentru ca firea dubla a oamenilor, care a fost facuta bucati a fost readusa, atat cit a depins de ei, la ea insasi si la Dumnezeu. Pentru ca acesta a fost, pe scurt, scopul coborarii dupa trup a Mantuitorului: sa readuca firea omeneasca la ea insasi si la El; si dupa ce va sterge reaua impartire in doua, sa restabileasca vechea unire, asa cum un foarte bun doctor reuneste prin remedii salvatoare corpul care a fost despartit in multe parti.


IV

Am relatat acestea, nu ca sa arat dorinta mea de glorie si sa inalt prin cuvinte realizarile celor care vietuiesc chinovitic (caci cuvintele nu au putere atat de mare, incat sa laude lucrurile mari, ci mai degraba sa le umbreasca prin slabiciunea expunerii), ci ca sa relatez dupa putere si sa arat multimea si marimea realizarii. Caci ce ar putea sa ajunga la egalitate, prin comparatie cu acest bun? Pentru ca, acolo unde exista un tata care imita pe Tatal ceresc si multi copii care se straduiesc cu ravna sa se depaseasca unul pe altul prin acte de condescendenta fata de intaistatator, acolo copiii traiesc in buna intelegere intre ei si primesc pe tata cu faptele lor virtuoase, fara sa atribuie firii cauza vietuirii impreuna, ci pentru ca implinesc cuvantul indrumator si pazitor al vietuirii in comun mai sigur decat firea si pentru ca se tin uniti prin legatura Sfantului Duh. Asadar, cu ce chip din lume ar putea sa fie reprezentata puterea (acestei) realizari? Cu nici un chip de pe pamant; singur chipul cel de sus ramane. Tatal Cel de sus este calm, fara pasiune, si El ii atrage pe toti (numai cu cuvantul). Copiii Tatalui de sus nu sunt intinati; curatenia i-a facut fii si pe acestia. Dragostea uneste cele de sus; dragostea i-a unit si pe acestia intre ei. In realitate, insusi diavolul depune armele in fata acestei falange, pentru ca este insuficient pentru atat de multi luptatori, care se randuiesc in ordine de lupta impotriva lui bine inarmati si reuniti, dar atat de bine stransi intre ei, prin dragoste si protejati de Duhul (Sfant), ca un baraj, incat nici cea mai mica dintre sagetile lui nu reuseste sa se strecoare. Ia aminte, impreuna cu mine la lupta cu suflet unit a celor sapte Macabei si vei gasi ca acestia erau uniti mai cald. Referindu-se la acestia, proorocul David a exclamat in psalmi: "Iata acum ce este bun si ce este frumos decat numai a locui fratii impreuna", si intelegea prin "bun", viata stimata si prin "frumos", placerea care ia nastere din buna intelegere si din unire. Toti cati traiesc aceasta viata cu exactitate, mi se pare ca imita cea mai inalta virtute.




Se cuvine ca ascetul sa treaca la viata ascetica cu examinare hotarata, si despre supunere


Pentru cei care au minte patrunzatoare, prin expunerea caracteristicilor vietii ascetice, cuvantul a infrumusetat indrumarea (canonul) vietii. Dar fiindca se cuvine ca pentru fratii mai simpli sa fie expuse si mai clar regulile acestei vieti, cu referire la fiecare, catre aceasta ne vom si indrepta acum.

Asadar, cel care vine la o astfel de viata, inainte de toate, trebuie sa aiba o gandire ferma si neclintita si de nezdruncinat si o asemenea buna dispozitie incat duhurile rautatii sa n-o atace si sa n-o schimbe si sa arate perseverenta martirilor cu tarie de suflet pana la moarte; in plus, trebuie sa fie atasat poruncilor lui Dumnezeu si sa fie ascultator superiorilor (staretilor); caci aceasta este sinteza vietii (ascetice). Adica, asa cum Dumnezeu, Care este si se socoteste demn sa fie numit Tatal tuturor, cere ascultare absoluta de la cei care-I slujesc, la fel si parintele duhovnicesc intre oameni, care adapteaza poruncile lui la legile lui Dumnezeu, pretinde ascultare indiscutabila. Caci daca cel care se consacra unei lucrari mecanice, care ne este folositoare pentru viata prezenta, se supune intru totul tehnicianului si nu-l contrazice deloc in dispozitiile lui, nici chiar cand acesta ar lipsi putin din apropierea lui, ci tot timpul este cu ochii la maestru si primeste mancarea si bautura si felul de viata pe care acela i-l hotaraste, cu atat mai mult cei care vin sa invete pietatea si egalitatea, dupa ce se conving pe ei insisi ca vor putea sa dobandeasca de la superior (staret) aceasta cunoastere, vor oferi superiorilor disciplina deplina si ascultare absoluta in orice, si nu vor cere explicatii pentru porunci, ci vor indeplini lucrul care li s-a poruncit; dar daca n-ar sti ceva din cele care contribuie la mantuire, se va ingadui sa intrebe si sa invete in mod cuviincios si cu respectul cuvenit. Dar fiecare om trebuie sa se straduiasca, incat sa nu fie injosita maretia sufletului prin revolta placerilor. Caci, cum ar mai putea sufletul care a fost absorbit jos de placerea carnii, sa priveasca cu ochiul liber spre lumina cu care se inrudeste si se intelege usor? Pentru aceasta trebuie inainte de toate sa exercite cumpatarea, care este paznicul sigur al intelepciunii si nu ingaduie gandirii stapane sa rataceasca ici si colo. Caci, precum apa tasneste drept spre suprafata prin canale sub presiune si nu poate sa se imprastie aiurea, la fel si cugetarea oamenilor; caci cumpatarea, ca un canal impenetrabil, care este presat din toate partile, se va inalta in cele din urma, ca din frica de a se misca, spre dorinta celor mai inalte, fiindca nu are unde sa se imprastie. Caci nu este cu putinta vreodata ca sa stea fix cel care a primit de la creator firea de a se misca fara incetare; iar cand este impiedicat sa se miste catre cele desarte, este cu neputinta sa nu urmeze drumul drept al adevarului. Dar cumpatare socotim ca insemneaza nu numai abtinerea de la mancaruri (fiindca aceasta o realizeaza si multi dintre filosofii elini), ci inainte de toate nedistrarea ochilor. Caci ce folos este daca te abtii de la mancaruri, dar mananci cu ochii pofta adulterului, sau cu vointa ta asculti cu urechile strigate desarte si diavolesti? Nu foloseste la nimic sa te abtii de la mancaruri, dar sa nu te abtii de la aroganta mandriei si vanitatii si de la alte patimi. Intr-adevar, la ce foloseste sa fii cumpatat la mancaruri, dar sa nu te abtii de la ganduri rele si desarte? Pentru aceasta si Apostolul a spus: "Ma tem cu nu cumva sa abata gandurile voastre". Asadar sa fim cumpatati, de la toate acestea, pentru ca sa nu ajunga si la noi acuzatia Domnului, ca strecuram tantarul si inghitim camila.




Nu trebuie sa se urmareasca intretinerea de convorbiri cu rudele care traiesc in viata civila, sau sa se poarte grija de lucrurile acestora


I

Asadar, se cuvine ca de neamuri si de prieteni si de parinti sa fim separati cu starea sufleteasca, asa cum vedem pe cei morti ca lipsesc dintre cei vii. Caci acela care cu adevarat s-a incredintat luptelor virtutii si a renuntat la toata lumea, impreuna cu cele ce ii apartin ei, si ca sa ma exprim mai deplin, s-a rastignit pe sine, acela a murit pentru lume si pentru toti cei din lume, fie ca sunt parinti, fie ca sunt frati, fie ca apartin rudeniei de a treia sau de a patra sau de o mai indepartata treapta. Asadar, daca parintii se separa de viata (lumeasca) si imbratiseaza viata copilului, ei sunt rude cu adevarat, dar nu mai ocupa locul de parinti, ci locul de frati. Caci cel mai adevarat parinte, primul, este Tatal tuturor, iar al doilea dupa Acela este superiorul (staretul) vietii duhovnicesti. Dar daca neamurile ramin sa pastreze viata de mai inainte, ele sunt parte a lumii de care noi ne-am separat si nu se aseamana deloc cu cei care au lepadat pe omul trupesc si au refuzat reconcilierea cu acestia. Iar cel care accepta cu sarguinta prietenia celor din lume, sa se indeletniceasca tot timpul impreuna cu ei, instaleaza in sufletul lui, prin intalnire (convorbire) permanenta, starile sufletesti ale acelora. Si atunci, dupa ce mintea lui a fost cuprinsa din nou de gandirea lumeasca, ii slabeste rezistenta cea buna, se desparte de gandirea duhovniceasca, ii revine in suflet indispozitia anterioara si este ranit de cel vrajmas, care tulbura viata duhovniceasca prin rudenia dupa trup.


II

Asadar, pentru neamuri sa dorim cele mai bune (lucruri), dreptatea, numele bun si pietatea si pe acelea pe care noi le socotim cinstite. Caci acestea e bine sa ni le dorim si noua, ca si acelora al caror interes este sa beneficieze de la noi. Noi insa sa ne debarasam gandurile de grija si preocuparea pentru aceia. Caci diavolul, vazand ca am lepadat orice grija lumeasca si ne indreptam bine inarmati spre cer, vara in noi ideea pentru neamuri, ne pregateste sa purtam grija de afacerile lor si astfel face a gandul nostru sa se preocupe cu griji lumesti; care anume, este averea neamurilor si daca este indeajuns sau lipseste, care sunt castigurile pe care le realizeaza din tranzactiile lor, si cit creste averea lor, care sunt pagubele ce li se intampla din imprejurari nefericite ale vietii si cu cit se micsoreaza averea existenta; si il face sa se bucure de bunastarea lor, dar sa se nelinisteasca de nereusitele lor; sa aiba impreuna cu ei aceiasi vrajmasi (chiar daca dupa porunca lui Dumnezeu nu trebuie sa avem nici un vrajmas), si se bucura impreuna cu prietenii, care nu pretuiesc dupa cum se cuvine, de multe ori, familiaritatea duhovniceasca, dar se bucura chiar de castigurile nedrepte si ilegale ale lor si isi vara iarasi in cuget toate preocuparile rele ale problemelor lumesti, pe care, dupa ce le-am indepartat, le-am primit in gandurile noastre duhovnicesti, si dupa ce cultiva din nou in suflet gandirea pamanteasca si lumeasca, suprima pe ascetul launtric si pregateste pe curajosul care poarta numai pe deasupra forma ascetului, dar nu mai este deloc preocupat de virtuti. Iar de multe ori, din cauza interesului (favoritismului) puternic pentru neamuri, ascetul indrazneste sa savarseasca si ierosilie, ca sa remedieze nevoia neamurilor. Pentru ca toate cate s-au strans pentru sfinti, care s-au afierosit pe ei insisi lui Dumnezeu, sunt socotite si privite ca sfinte si adevarate ofrande. Asadar, cel care isi insuseste ceva dintre acestea devine ierosil (necinstitor de cele sfinte).


III

Asadar, dupa ce am cunoscut paguba de nesuportat pe care o provoaca bunavointa fata de neamuri, sa ne indepartam de grija lor, ca sa nu fie ea o arma diavoleasca. Pentru ca Insusi Domnul a oprit legatura si familiaritatea de acest fel, cand n-a ingaduit unuia din ucenicii Lui nici chiar sa-si ia ramas bun de la cei ai casei lui, iar altuia nici sa ingroape trupul mort al tatalui sau. Asadar, celui care a vrut sa-si ia la revedere de la neamurile lui i-a spus ca: "Nimeni care pune mana pe plug si se uita indarat nu este potrivit pentru imparatia lui Dumnezeu". Iar celuilalt care a voit sa-si ingroape pe tatal sau, i-a spus: "Urmeaza-Mi", si "Lasa mortii sa-si ingroape mortii lor". Deci, cu toate ca amandoi au parut ca cereau lucruri foarte rationale si foarte drepte, Mantuitorul n-a consimtit si pentru nimic in lume n-a lasat pe ucenicii imparatiei cerurilor sa se desparta de El, pentru ca sa nu fie abatuti de inclinarea starilor sufletesti pamantesti si trupesti si sa faca sau sa cugete ceva nedemn de grija inalta si cereasca; pentru ca nu se ingaduie celor ce poarta grija celor ceresti sa se indeletniceasca cu lumea, dupa ce au abandonat-o si dupa cuget au devenit supraoameni. Dar daca cineva ar intreba cum, atunci, legea porunceste sa ne ingrijim de neamuri, spunand: "De cei de un neam cu tine nu te ascunde", si la fel si Apostolul: "Daca cineva nu poarta grija de ai sai si mai ales de ai casei sale, s-a lepadat de credinta si este mai rau decat un necredincios" acestuia ii vom da raspuns scurt, ca dumnezeiescul Apostol a spus aceasta pentru cei din lume, care au bogatie materiala si pot sa indulceasca lipsa neamurilor. De asemenea si legea spune acestea, si ca sa fiu mai scurt, fata de cei vii, nu fata de cei morti, fiindca cei morti intr-adevar nu au o asemenea obligatie.


IV

Dar tu ai murit si te-ai rastignit pentru toata lumea. Pentru ca ai lepadat bogatia materiala si ai iubit saracia, te-ai facut ofranda lui Dumnezeu si ai devenit obiect de pret al lui Dumnezeu. Deci, ca un mort esti liber de orice obligatie fata de neamuri si ca un sarac nu ai nimic ca sa le oferi. Nici chiar de roadele muncii tale manuale nu-ti este ingaduit sa dispui pentru oameni, pentru ca nu mai ai putere nici asupra. corpului tau, ca ofranda (facuta lui Dumnezeu), ci trebuie sa traiesti numai impreuna cu ascetii, pentru ca si acestia sunt intru totul afierositi lui Dumnezeu. Asadar, cum ti s-ar potrivi tie cuvintele care au fost amintite de Sfintele Scripturi? Sau cum nu vei pacatui daca ai contraveni fagaduintelor tale cu privire la viata ascetica?




Nu se cuvine sa se separe nimeni de comunitatea frateasca spirituala


I

Intr-adevar si despre aceasta trebuie sa fim incredintati in mod clar, caci cel care a intrat o data in legatura si impreuna-vietuire intr-o comunitate frateasca duhovniceasca nu mai poate sa se retraga si sa se desparta de cei cu care s-a legat. Pentru ca, daca oamenii unindu-se adeseori in comuniune chiar de viata materiala nu pot, din cauza intelegerilor asupra carora s-au pus de acord, sa se desparta, sau - altfel - cel care ar face aceasta este supus, ca vinovat, la sanctiunile stabilite (de legi), cu atat mai mult cel care s-a angajat la impreuna-vietuire duhovniceasca, (angajare) care este de nedezlegat si vesnica, nu poate sa se separe si sa se desparta pe sine de aceia cu care s-a unit. Iar daca ar face-o, se expune pe sine celor mai grele pedepse de sus ale lui Dumnezeu. Caci daca o femeie care s-a casatorit si are unire trupeasca cu barbatul ei, si ar fi dovedita complotand impotriva lui, se condamna la moarte, cu atat mai mult se face vinovat pentru separare cel care s-a unit in comuniune duhovniceasca, avand ca martor si mijlocitor pe Insusi Duhul Sfant.


II

Asadar, precum madularele trupului, care sunt unite cu legatura fizica, nu pot sa se separe de corp, sau, daca se separa, ceea ce s-a separat moare, la fel si ascetul, fiindca este legat de comunitatea frateasca si este legat cu legatura Duhului, care este legatura mai puternica decat legatura fizica, nu are dreptul sa se separe de ceilalti cu care s-a legat. Iar daca ar face aceasta este mort in suflet si este lipsit de harul Duhului, pentru ca a contravenit conventiei fratesti intarita de Acesta. Si daca cineva ar spune ca unii dintre frati sunt rai, - fiindca n-ar putea sa-i acuze, fara indoiala, pe toti, din moment ce n-au facut comuniunea cu scop rau, asa incat toti sa fie rai conform intelegerii - daca, deci, ar spune ca unii frati sunt rai si din neatentie dezorganizeaza binele, neglijeaza bunacuviinta, nu observa disciplina care este proprie ascetilor si pentru aceasta trebuie sa se separe de ei, acesta n-a inteles indeajuns justificarea pentru separare; pentru ca nici Petru sau Andrei sau Ioan nu s-au detasat de restul Apostolilor din cauza rautatii lui Iuda, nici alt apostol n-a recurs la aceasta justificare ca motiv ca sa se desparta, si nici n-a fost impiedicat in ascultarea lui fata de Hristos de rautatea aceluia; dimpotriva, s-au supus invataturii Domnului si au urmat pietatea si virtutea, fara ca, desigur, sa se indrepte spre rautatea aceluia. Astfel cel care ar pretinde ca a fost nevoit sa se desparta de comuniunea duhovniceasca din cauza celor rai, n-a gasit buna justificarea pentru nestatornicia lui, ci este pamant pietros, unde, din cauza nestatorniciei cugetului lui, nu poate sa prinda radacina cuvantul adevarului; si n-a rezistat in viata virtutii din cauza asaltarii micii ispite sau a nestapanirii patimilor, si indata s-a uscat tanarul vlastar al invataturii de caldura mare a patimilor; ci, concepand dupa propria-i informare pretexte usoare si neindestulatoare pentru aparare inaintea scaunului de judecata al lui Hristos, se inseala cu usurinta si pe sine. Caci nimic nu este mai usor (pentru om) decat sa se insele pe sine, fiindca fiecare se socoteste harazit sa-si fie siesi judecator, socotind ca cele placute sunt si folositoare.


III

Asadar, un astfel de om care va judeca alaturi de adevar, sa fie blamat ca facandu-se motiv de sminteala pentru multi, adica indemnand totdeauna cu exemplul lui rau spre ravnirea unor actiuni asemanatoare si facandu-se mostenitorul acelui "vai": "Mai bine i-ar fi lui sa-i atarne de gat o piatra de moara si sa fie aruncat in adancul marii". Caci atunci cand sufletul se va obisnui cu indepartarea de cele vrednice, se umple cu multa necumpatare, lacomie si imbuibare, minciuna si tot felul de lucru necinstit; si in cele din urma se prapadeste in prapastia rautatii, fiind incercat cu cele mai josnice rautati. Asadar acela care este instituit indrumator al acestor oameni sa aiba in vedere pentru cate suflete se face vinovat de pieire, mai ales atunci cand n-ar fi in stare sa ia asupra-si nici raspunderea propriului sau suflet. Caci pentru ce unul ca acesta nu imita mai degraba pe marele Petru si nu se face pentru ceilalti exemplu de adevarata credinta si de lupta pentru cele bune, asa incat cu stralucirea luminii faptelor lui si cei care se gasesc in intunericul rautatii sa fie indrumati spre mai bine? Si apoi dreptul Noe n-a spus inaintea lui Dumnezeu: trebuie sa fug de lume, caci toti sunt rai, ci mai degraba a rezistat ca un atlet si curajos, si in adancul rautatii si-a pastrat neclatinata pietatea, si n-a cartit deloc impotriva lui Dumnezeu, ci cu rabdare si cu nezdruncinata tarie in lupta cu valurile impietatii si-a salvat barca pietatii. Si Lot in Sodoma in timp ce se invartea in mare impietate, nelegiuire si nedreptate, si-a pastrat virtutea intreaga, fara sa fie abatuta in vreo parte de ispitele rele; ci, dimpotriva, in mijlocul omoratorilor de oaspeti, si a acelora care, dispretuiau mult si contraveneau legilor naturale si-a pastrat neintinata sfintenia, el, pe cit i-a fost cu putinta, a indemnat la aceasta si pe altii, invatand binele prin fapte inainte (de a-l invata) prin cuvinte. Tu, insa, aduci ca pretext neglijentele fratilor, fie ca sunt reale, fie ca sunt inventate de tine, concepand indepartarea (apostazia) si imaginand contravenirea Sfantului Duh, si pregatesti calomnierea fratilor ca perdea pentru rautatea ta si pentru lenevia ta in ostenelile cele pentru virtute.


IV

Asa incat, cel care a fost astfel inteleptit prin exemple, sa accepte cu placere unirea Duhului, pe care a primit-o cand a fost instruit ca prunc in invatatura cereasca. Caci nici nu s-a intamplat ca unul din degetele mainii sa fi suferit ceva din cele dureroase, si celalalt s-a si pregatit sa suporte cu curaj taierea; insa mai intai va disparea durerea taierii si apoi ramane el ferm, asa incat sa implineasca pentru corp lipsa degetului care a fost primejduit, iar mana sa nu piarda in intregime membrele ei fizice si sa fie lipsita astfel de randuiala respectiva, care a fost socotita potrivita si de natura. Sa raportezi acum exemplul la cazul ascetului si sa cercetezi cit de mare durere si neoranduiala provoaca prin taiere (desprindere) celor cu suflete sensibile si cum se pregateste pe sine ca mort si rupt de viata. Iar ca superiorul (staretul) nu va dori sa indrumeze pe ucenicul lui spre rautate, asa incat indrumarea rea a dascalului sa devina pentru ucenic pretext de separare si indepartare, sa reflectam, daca doresti astfel: Ce este tatal? si ce este dascalul? Si unul si altul sunt dascali (pentru copii). Dar unul se roaga si doreste cu ravna cele mai bune pentru copil, iar celalalt le doreste pentru ucenici. Caci natura parintilor este sa se roage ca fiii lor sa devina cit se poate mai buni si mai intelepti, mai cinstiti si mai cumpatati, asa incat copiii sa realizeze progrese, iar parintii sa se mandreasca prin raportarea catre ei a virtutilor copilului. Profesorii (maestrii) de gimnastica, de alta parte, se ingrijesc ca aceia pe care ii pregatesc sa devina foarte curajosi si indemanatici in mod exceptional, asa incat, pe de o parte, cu forta corporala si cu experienta sa lupte asa cum trebuie si sa castige victorii stralucite impotriva adversarilor, iar pe de alta parte, lupta lor bine disciplinata sa devina un merit clar al maestrilor. Caci este in firea oricarui dascal sa vrea ca ucenicii lui sa-si insuseasca cu toata precizia cele ce i s-au predat. Asadar, din moment ce astfel este firea parintilor, cum nu se va ruga si dascalul sfinteniei ca ucenicul lui sa se dovedeasca in mod desavarsit fara rautate si intelept in intelepciunea duhovniceasca si mai ales cand stie in mod clar ca dupa ce ucenicul ajunge astfel, acesta si de oameni va fi laudat si de la Hristos va primi cununi stralucite, pentru ca pe ucenicii Lui, sau mai bine pe fratii Lui, cum prefera Hristos sa-i numeasca, i-a facut, prin grija Lui, vrednici de familiaritate fata de El.


V

Dar sa analizam si celalalt (aspect), anume, daca ucenicul devine rau din cauza indrumarii lui, rusinea dascalului, la festivitatea universala a judecatii, va fi jalnica; si acesta nu numai ca va fi rusinat inaintea tuturor puterilor ceresti, ci va fi si pedepsit. Pentru care motiv, deci, s-ar putea ca superiorul (staretul) sa nu vrea ca ucenicul lui sa devina cinstit si ingaduitor? Dar si dupa alt chip este nefolositoare pentru dascal rautatea ucenicului. Anume fiindca amandoi au inteles sa duca impreuna viata comuna, ucenicul impartaseste dascalului, primul, roadele rautatii la care el ar participa, asa cum serpii veninosi trec (descarca) veninul intai in cei care ii incalzesc; asa incat sa fie clar din orice punct de vedere, ca, - si din natura lucrurilor si din folosul pentru cel care invata -, acesta va dori si se va stradui, in orice chip, ca ucenicul lui sa devina cinstit si milostiv. Caci, daca dascalul este stapanit de rautate si perversitate, catre acest scop va indruma si pe ucenicii pe care ii invata; iar daca, dimpotriva, este dascal de virtute si dragoste, nu cred ca el va dori ca ucenicul lui sa ajunga la un rezultat opus straduintelor lui. Asadar, pentru cel care doreste sa se desparta de felul duhovnicesc (de viata) orice justificare ar putea fi socotita dreapta. Dar s-a aratat ca motivul unei asemenea hotarari a lui (de a se separa) este neinfranarea patimilor, indiferenta (lipsa de compasiune) fata de suferinte si usurinta si nestatornicia judecatii lui. Caci acesta n-a auzit despre proorocul David ca "fericiti sunt cei ce pazesc judecata"; cei care pazesc nu cei care risipesc (suprima). Acestia sunt cei care s-au asemanat celor neintelepti, care au asezat pe nisip, adica pe convingere nehotarata, temelia zidirii duhovnicesti, pe care o destrama si o risipesc putine picaturi ale ispitelor si un scurt torent al ascultarilor celui rau (diavolului), dupa ce a fost distrusa temelia.




Despre supunere mai pe larg


I

Am explicat in masura in care a fost posibil, cum se cuvine sa pazeasca unirea de nedezlegat cel care s-a unit o data cu modul de viata duhovnicesc. Acum vom vorbi din nou despre supunere; mai inainte am relatat lucrurile pe scurt, acum le vom expune mai pe larg si vom arata cata supunere cere cuvantul Scripturii de la asceti fata de proiestos, si de insasi Sfanta Scriptura ma voi folosi ca sa lamuresc masura acestei (supuneri). Apostolul Pavel, in Epistola catre Romani, porunceste sa se supuna tuturor inaltelor stapaniri, stapanirilor lumesti, nu celor duhovnicesti; si a lamurit aceasta cu cele pe care le-a adaugat, cand a vorbit despre dari (impozite) si despre stapaniri, si a explicat ca acela care se impotriveste, si in cel mai mic lucru, stapanirii, se impotriveste lui Dumnezeu. Asadar, daca legea dumnezeiasca a atribuit atat de mare supunere din partea celor credinciosi fata de dregatorii lumii acesteia, care au primit autoritate dupa lege omeneasca - cu toate ca atunci acestia traiau nepios -, cit de mare supunere trebuie sa arate ascetul fata de acela care a fost facut dregator de Dumnezeu si a primit autoritate de la legile Aceluia? Asadar, cum nu se va impotrivi poruncii lui Dumnezeu cel care se impotriveste superiorului (staretului)? De altfel si Apostolul porunceste in mod categoric sa ne supunem superiorilor duhovnicesti intru toate, caci spune: "Ascultati pe conducatorii vostri si va supuneti Lor, fiindca ei privegheaza pentru sufletele voastre, avand sa dea de ele seama, ca sa faca aceasta cu bucurie si nu suspinand, lucru care n-ar fi spre folosul vostru". Asadar, daca lipsa supunerii fata de normele vietii ascetice este pagubitoare, trebuie sa urmarim ceea ce ne este mai folositor. Caci ceea ce este nefolositor pricinuieste - stim - mare paguba, (dar ) si energia pentru pocainta si indreptare.


II

Se cuvine, deci, sa ravnim indeosebi supunerea sfintilor, pe care au aratat-o ei fata de Dumnezeu, daca vrem cu adevarat sa aratam supunere dupa chipul cel drept, folosind ca indestulator acest exemplu pentru cazul nostru. Si sa nu socoteasca nimeni ca vrem sa intarim supunerea fata de egumeni, folosind exemple exagerate si ca indraznesc sa compar in chip nesocotit supunerea fata de oameni cu supunerea fata de Dumnezeu. Pentru ca n-am recurs sa fac o asemenea comparatie de la mine, ci fiind sprijinit de insesi Dumnezeiestile Scripturi. Caci ia aminte ce spune Domnul in Evanghelii, cand hotaraste supunere pentru ucenicii Lui: "Cine va primeste pe voi, pe Mine Ma primeste", si in alta parte: "Cel care va asculta pe voi, pe Mine Ma asculta, si cel care se leapada de voi, se leapada de Mine". Iar ca ceea ce s-a spus pentru Apostoli, s-a legiferat pentru toti cei care vor conduce (Biserica), dupa acestia, este posibil sa se demonstreze cu multe marturii neindoielnice ale dumnezeiestii Scripturi si cu alte dovezi foarte clare. Asa incat si noi vom intocmi cuvintele noastre in conformitate cu legile dumnezeiesti, socotind ca trebuie sa avem supunerea sfintilor fata de Dumnezeu ca model al supunerii fata de proiestosi.

Asadar, cum au aratat Sfintii supunerea lor Stapanului? Sa amintesc pe Avraam care a primit porunca sa-si lase casa, averea, proprietatile, neamurile, prietenii si in plus sa doreasca cele opuse: infranarea, necunoscutul, ratacirea, saracia, temerile, primejdiile si cate greutati urmeaza pe cei instrainati, si ca, fara intarziere, el s-a supus si si-a parasit bunastarea si linistea preferand in locul lor oboseala si ratacirea.


III

Vezi, deci, pe cel mai desavarsit ascet, dispretuitor al oricarei fericiri lumesti pentru Dumnezeu? Dar, sa trecem la cele ce urmeaza: Intr-adevar, el ocupa Palestina, locul fagaduit de Dumnezeu spre sedere; dar, seceta cuprinzand tara, s-a refugiat in Egipt, unde si-a pierdut sotia; insa nu s-a descurajat, nici n-a cartit impotriva planurilor lui Dumnezeu, socotind acestea ca rasplatiri ale supunerii lui; ci a suportat cu rabdare, nu o singura data, chiar si pe aceasta ce i s-a intamplat din partea regelui gherarilor, (socotita) cea mai grava dintre toate nedreptatile. Caci a hotarat, fara ezitare, sa se supuna lui Dumnezeu; n-a cercetat ce planuieste Dumnezeu pentru el, ci cum sa dovedeasca o supunere cit mai desavarsita si fara repros. Cu siguranta, pentru aceasta a si avut, in cele din urma, de la Dumnezeu pe Isaac, care a fost rasplatirea si darul rugaciunii si credintei; dar cand l-a vazut pe acesta ca a inaintat in vigoarea tineretii si ca ar procura parintilor lui bune sperante pentru succesiunea si inmultirea descendentilor lor, atunci, dupa atatea nadejdi, Avraam a primit porunca de la Dumnezeu sa urce pe un munte inalt si sa aduca jertfa lui Dumnezeu pe cel pe care i l-a dat. Atunci a primit acel glas ingrozitor si sarcina infricosatoare si porunca si zgomotul peste puterea firii, si a suportat-o linistit, fara sa-si piarda ratiunea si fara sa-si piarda curajul, ci ca si cum ar fi trebuit sa jertfeasca un oarecare miel, astfel cu mintea linistita si netulburata, a purtat jugul ascultarii si a mers cu copilul sa implineasca porunca, fara ca, - nici chiar in acest caz -, sa comenteze hotararea lui Dumnezeu sau sa-L critice; dimpotriva a fost atent numai la sine, cum sa implineasca, fara vreo lipsa, ascultarea. Astfel si-a atras si coroana stralucita si a stabilit si pentru toata lumea coloana de sprijin pentru credinta si supunere. Fara indoiala ar fi posibil sa ne referim si la ascultarea celorlalti straluciti sfinti ai Vechiului Testament, pentru ca ascetii sa invete supunerea fara contestare; totusi, ca sa nu lungim prea mult cuvantul, vom indruma pe fiecare, care doreste sa se invete, la studierea Sfintelor Scripturi si ne vom referi la ucenicii Mantuitorului, aratand cum s-au supus si cum au poruncit. Iisus le-a spus cand se gaseau inca la inceputul uceniciei si asteptau ca, in curand, Stapanul sa domneasca si socoteau ca si ei nu se vor mai osteni deloc, nici nu vor mai fi primejduiti, nici nu vor mai lucra, ci vor domni cu Hristos si vor participa impreuna cu El la marirea imparateasca si la supraveghere si la cinstire. Si aceasta o dovedeste Petru dojenind pe Iisus, cand le vorbea despre insasi patima Sa (ce urma sa I se intample). Caci, spune Scriptura: "Si Petru, luindu-L la o parte, a inceput sa-L dojeneasca, zicindu-I: Milostiv fii Tie, Doamne! Sa nu-Ti fie Tie aceasta!", aratand prin aceasta ca nimeni nu ramanea in vreun fel in situatie rea; dar aceasta o dovedesc si fiii lui Zevedei, cand au trimis pe mama lor sa roage pe Domnul ca sa le faca favoarea de a sta la loc de cinste unul de-a dreapta si altul de-a stanga Lui. Caci daca n-ar fi crezut ca va domni indata, n-ar fi indraznit sa-I ceara aceasta, avand in minte scaunul Mantuitorului de-a dreapta Tatalui din ceruri.


IV

Asadar ce a spus celor care asteptau si nadajduiau acestea? "Iata Eu va trimit pe voi ca pe niste oi in mijlocul lupilor". Si in timp ce au auzit un lucru atat de mult opus fata de nadejdea lor, ei n-au zis: cu alte nadejdi Te-am urmat, si ce lucruri opuse celor nadajduite ne poruncesti? Placere, (comoditate) asteptam si ne trimiti in primejdii? Cinstiti am nadajduit si la necinstiri ne impingi? Domnie asteptam, si ne poruncesti sa fim prigoniti si sa fim slujitori tuturor? Nimic din acestea n-au spus, cu toate ca au auzit mai multe si mai rele decat cele relatate, precum: "Atunci va vor da pe voi spre asuprire si va vor ucide si vei fi urati de toate neamurile, din pricina numelui Meu"; "Inca si la dregatori si la regi vei fi dusi pentru Mine". Si in timp ce au auzit toate acestea impotriva asteptarii lor, au aplecat gatul cu intelegere, au primit jugul si au mers cu hotarare la primejdii, in adunari publice, la dispretuiri, la lapidari, la loviri cu bastonul, la necinstiri, la rastigniri, la morti diferite; si au indurat toate acestea cu atata bunavoie, incat se bucurau si sarbatoreau in mod fericit, atunci cand se invredniceau sa fie partasi la patimile lui Hristos; caci precum relateaza Scriptura: "se bucurau ca s-au invrednicit sa sufere ocara pentru numele Lui". O asemenea supunere se cere sa arate si ascetul dupa Dumnezeu fata de egumen; caci asa cum s-a aratat mai inainte, Hristos a pregatit pe ucenici ca sa imprime oamenilor acest fel de viata. Pentru ca staretul (categumenul) nu este nimic altceva decat cel care tine locul Mantuitorului si mijloceste intre Dumnezeu si om si ofera lui Dumnezeu mantuirea celor care i s-au incredintat lui.


V

Si aceasta o invatam de la Insusi Hristos, cand a instituit pe Petru ca pastor, dupa El, al Bisericii Lui, cand i-a zis: "Petre, Ma iubesti tu mai mult decat acestia? Paste oile Mele", dar a impartasit putere egala tuturor pastorilor si dascalilor care vor urma dupa acestia. Si dovada acesteia (puterii egale) este ca toti leaga si dezleaga la fel ca si acela. Asadar, precum oile se supun pastorului, indreptandu-se in directia pe care le-o arata pastorul, la fel trebuie sa se supuna si ascetii, dupa Dumnezeu, staretilor (categumenilor), fara sa comenteze poruncile cand sunt curate de pacat, ci sa le implineasca cu toata bunavointa si ravna. Caci asa cum cel care creeaza sau cel care zideste foloseste fiecare instrument al artei lui, dupa voia lui, iar instrumentul nu poate sa spuna ca nu va indeplini lucrarea pentru care il manuieste artistul, ci se supune mainii care il conduce, la fel se cuvine ca si ascetul, ca instrument care contribuie prin artist la completarea zidirii duhovnicesti, trebuie sa se supuna in toate in care egumenul socoteste ca nu e bine sa conduca el, ca sa nu pagubeasca desavarsirea lucrarii duhovnicesti, neprocurandu-si propria-i trebuinta. Si asa cum instrumentul nu hotaraste el ce lucrare trebuie sa faca in arta, la fel si ascetul trebuie sa nu-si aleaga singur lucrarile, ci sa lase dorinta lui la intelepciunea si judecata artistului. Pentru ca intelepciunea staretului (categumenului) stie sa cerceteze, cit mai exact posibil, caracterul si patimile si dorintele sufletesti si sa stabileasca in mod corespunzator ceea ce ii trebuie fiecaruia. Pentru aceasta se cuvine, intr-adevar, ca nimeni sa nu se impotriveasca dispozitiilor lui, ci sa fie incredintat ca cunoasterea si ingrijirea personala este mai grea decat toate, pentru ca din fire exista in oameni iubirea de sine si fiecare om este lipsit de judecata dreapta din cauza grijii deosebite fata de sine; in timp ce cunoasterea si ingrijirea din partea altei persoane este mai usoara, pentru ca patima iubirii de sine la cei care judeca pe altii nu constituie piedica pentru o dreapta cunoastere (un diagnostic bun). Caci, daca in sistemul ascetic se pune la temelie aceasta armonie, cu usurinta va domni pacea intre asceti si mantuirea va fi obtinuta prin dragostea si buna intelegere dintre toti.




Se cuvine ca ascetul sa ia asupra sa cu multa placere si lucrarile dispretuite


Se cuvine, deci, ca ascetul sa ia asupra sa si lucrari mai putin pretuite, cu multa ravna si buna placere, cunoscand ca tot ceea ce se face pentru Dumnezeu nu este (lucru) mic, ci mare si duhovnicesc si vrednic de ceruri si ne procura rasplatiri ceresti. Asadar, chiar daca ar trebui sa insoteasca animalele de povara, care transporta bunurile pentru nevoile comunitatii fratesti, nu trebuie sa se impotriveasca, amintindu-si de Apostoli, cum s-au supus cu placere poruncii Domnului, ca sa aduca manzul (de asin) si socotind ca si cei pentru care au primit ingrijirea animalelor de povara sunt fratii Mantuitorului; dar bunavointa si ravna pentru acestea se refera la Domnul, Care a spus: "intrucat ai facut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut". Iar daca obtine rasplatiri pentru cei mai mici, cu atat mai mult le va obtine pentru cei alesi, numai sa nu socoteasca slujirea ca pretext al neglijentei, ci sa se aiba in vedere pe sine cu deosebita atentie, ca sa devina folositor si pentru el si pentru confratii lui. Iar daca ar fi nevoie sa indeplineasca vreuna dintre lucrarile mai putin pretuite, sa stie ca si Mantuitorul a slujit pe ucenicii Lui si n-a socotit (lucru) nedemn sa faca pe cea mai dispretuita dintre lucrari si ca este mare lucru pentru om sa devina imitator al lui Dumnezeu, pentru ca urca prin insesi aceste lucrari umilitoare la inaltimea aceleia pe care o imita. Asadar, cine ar putea sa spuna ca este umilitor ceva dintre cele pe care le-a facut Dumnezeu?




Ascetul nu trebuie sa doreasca cinstiri si demnitati


I

Ascetul in nici un caz nu trebuie sa doreasca cinstiri. Pentru ca daca a dorit in aceasta viata rasplatirile oboselilor si faptelor lui, este nefericit din cauza retributiei, din moment ce pierde cele vesnice pentru cele trecatoare; iar daca a preferat ca aici sa nu lupte, nu va primi coroane in cer, ca se cuvine ca nu numai sa nu doreasca cinstiri, ci, chiar cand i s-ar oferi, sa le refuze si sa le indeparteze, pentru ca sa nu devina cinstea de aici micsorarea cinstirii de sus. Caci intreaga viata prezenta este pentru lucrari si lupte, in timp ce cea viitoare este pentru incoronari si rasplatiri, asa cum spunea marele Pavel, cand era pe punctul sa termine viata de aici si sa treaca la cea de dincolo: "Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savarsit, credinta am pazit. De aceea, mi s-a gatit cununa dreptatii, pe care Domnul imi va da-o - nu aici, ci - in ziua aceea, El, Dreptul Judecator". Si iarasi Mantuitorul spune: "In lume necazuri veti avea". Si din nou, acelasi Pavel spune ca: "prin multe suferinte trebuie sa intram in imparatia lui Dumnezeu". Asadar, daca vrei sa imparatesti in lumea viitoare, sa nu doresti aici placere si cinstire, iar daca ai avea necaz in lumea aceasta din pricina cuvantului, adica a adevarului, sa stii ca vei imparati dupa aceea; caci aceasta rasplata a fost hotarata pentru necazul de aici in schimbul binelui. Iar daca, totusi, nu vei avea necaz, sa nu astepti coroane acolo, pentru ca n-ai purtat aici luptele si ostenelile care sunt hotarate pentru coroane.


II

Asadar, ascetul sa nu doreasca sub nici o forma onoruri si nici sa fie primul intre ceilalti. "Caci oricine se inalta pe sine va fi umilit, iar cel care se smereste pe sine va fi inaltat". Daca ascetul se va inalta pe sine, exista Cel mare si puternic Care il va umili si poate sa-l coboare pana la iad; dar daca se va smeri pe sine, va fi inaltat in chip stralucit si impresionant, pentru ca Dumnezeu inalta pe cel smerit dupa puterea ce ii este proprie. Asadar, ascetule, priveste in sus la Cel Care inalta, intr-adevar, bine si nu deznadajdui pentru cele prezente; pentru ca esti luptatorul si lucratorul lui Hristos, Care te-a format sa lupti toata ziua si sa suporti arsita soarelui toata ziua. Cum, nici nu s-a terminat ziua si cauti odihna? Asteapta seara, sfarsitul vietii de aici, pentru ca, venind stapanul casei sa-ti numere salariile tale. Caci, facandu-se seara, a zis stapanul viei catre ingrijitorul sau: "Cheama pe lucratori si da-le plata", si nu la mijlocul zilei, nici plata la inceput. Asteapta, deci, sfarsitul vietii si atunci vei primi salariile dupa merit. Iar acum sa ocupi ultimul loc, pentru ca atunci sa primesti pe cel dintai.
Data: 31 decembrie 2008 • Vizualizari: 2205