Constituţiile Ascetice. Către cei ce locuiesc chinovitic şi singuri - Partea I-a
1. Introducere; 2. Se cuvine ca rugăciunea să fie avută în vedere înainte de toate; 3. Despre supravegherea gândurilor şi că trupul nu este rău cum au socotit unii; 4. Nu se cuvine să avem convorbiri cu femei fără supraveghere; 5. Se cuvine ca să potrivim cumpătarea după puterile trupului, iar munca trupească este bună şi legitimă; 6. Se cuvine ca ascetul să se îndeletnicească cu lucrări potrivite; 7. Nu se cuvine ca ascetul să stea de vorbă cu toţi oamenii nesupravegheat; 8. Nu se cuvine să aibă loc ieşiri dese şi necontrolate; 9. Asceţilor nestatornici nu trebuie să li se acorde încrederea şi libertatea de a vorbi, ci de cei asemenea să ne ferim; 10. Se cuvine ca ascetul să nu dorească în nici un chip să devină clericul sau superiorul fraţilor;
Autor: Sfântul Vasile cel Mare
Introducere


I

Dupa ce ai redobandit, prin Hristos, usurinta de a intelege si ai inaltat mintea deasupra dorintelor, placerilor si grijilor lumesti si dupa ce te-ai straduit cu ravna sa separi si sa smulgi, cu orice chip, gandul de la patimile trupesti, de multe ori ne-ai impartasit gandurile, cautand sa inveti cum trebuie sa duci la capat lupta inceputa, fara sa fii stapanit vreodata de placerile trupesti care asalteaza sufletul prin trup. Ai dorit dupa aceea sa stii care este cel dintai lucru pe care se cuvine sa-l evite cineva inainte de toate, apoi pe care (sa-l evite) dupa primul, si pe care dintre lucrurile bune trebuie sa le doreasca cu ardoare, asa incat prin veghere atenta sa evite savarsirea lucrurilor ce nu se cuvin, iar prin ravna sa obtina implinirea celor bune.

Mi-ai cerut, dupa aceea, ca sa-i expun in scris parerea mea in privinta aceasta. Pentru aceasta m-am si grabit, ca sa nu pierd din vedere ravna ta cea buna; ci sa intaresc chiar buna dispozitie a ta si s-o confirm cu propriile mele sfaturi; dar nu fiindca ofer invatatura potrivita pentru obiectul discutiei, ci ca sa nu ascund sub tacere, ca in tarana, ceea ce exista, si ca sa evit, astfel, pedeapsa care a fost pronuntata pentru cel care a ascuns talantul in pamant.

Fara indoiala, casatoria este, de obicei, pentru oameni, motivarea antrenarii lor in dorintele, placerile si grijile lumesti. Caci nimeni nu poate descoperi o dorinta mai puternica si mai constrangatoare, existand in natura trupului, decat dorinta barbatilor pentru femeie, sau a femeilor pentru barbat; si e chiar foarte natural, pentru ca de la natura se tinde catre nasterea descendentilor. Ei bine, fiindca are putere exceptionala, casatoria trebuie sa poarte si o sarcina mai grea. Caci nici chiar grijile care se intampla oamenilor pe neasteptate nu sunt mai grele decat acelea care vin cu gramada din cauza casatoriei, precum spune Sf. Pavel, ca, adica "cel casatorit se ingrijeste de cele ale lumii", fiind napadit de griji. Intr-adevar, cel necasatorit poate sa se intretina singur pe sine si nevoile legate de trup, sau poate chiar sa le si infrunte, pentru ca are puterea sa se convinga usor spre aceasta; dar cel care are grija sotiei si a copiilor nu este stapanul parerii lui, ci lucreaza de nevoie dupa placeri si - fiindca se ocupa cu ingrijirea copiilor - este invadat de griji nenumarate, pe care vom putea sa le enumeram mai pe larg alta data.


II

Asadar, cel care doreste mult sa fie liber de legaturile lumii evita casatoria ca pe catuse; iar dupa ce evita aceasta, isi inchina viata lui Dumnezeu si accepta fara rezerva viata castitatii, asa incat sa nu poata sa se mai intoarca la casatorie, ci sa lupte cu orice chip pentru castitate, luptand contra naturii si, mai ales, contra pasiunilor mai violente ale ei. Caci, dupa ce devine un astfel de iubitor al lui Dumnezeu, fiindca doreste sa se impartaseasca de linistea (apatia) Aceluia, oricat de putin si fiindca doreste sa guste sfintenia duhoviceasca, calmul, linistea, buna dispozitie si desfatarea si bucuria care rezulta din acestea, vegheaza cu grija sa-si tina gandul departe de orice patima materiala si trupeasca, care tulbura sufletul, si cerceteaza cele dumnezeiesti cu privirea curata si neumbrita a sufletului, umplandu-se, fara sa se sature, din lumina care vine de acolo. Si, dupa ce a exersat sufletul intr-o asemenea obisnuinta si stare, devine familiar lui Dumnezeu, atat cit ingaduie "asemanarea" si se face iubit si foarte dorit de Acesta, fiindca a indurat lupta mare si greu de castigat si a avut bucuria sa intre in legatura cu Dumnezeu cu mintea curatita de amestecul celor materiale si desprinsa de frecventarea patimilor lumesti. Este potrivit, deci, si just ca acela care s-a inaltat la o asemenea obisnuinta, prin exercitarea de care am amintit mai inainte, sa nu mai coboare iarasi prin excitarile carnii la practicarea pasiunilor ei; sa nu accepte nici aburii care se ridica de acolo, ca sa nu se intunece astfel ochiul sufletului ca de o pacla foarte adanca si sa nu decada din contemplarea dumnezeiasca, asa cum se irita privirea cugetului de fumul patimilor.



Se cuvine ca rugaciunea sa fie avuta in vedere inainte de toate


I

Orice fapta, iubitule, si orice cuvant al Mantuitorului nostru Iisus Hristos este norma de pietate si de virtute. Pentru aceasta, desigur, S-a si intrupat, infatisand ca intr-un tablou pentru noi pietatea si virtutea, pentru ca privind la acest tablou sa imitam fiecare, dupa putere, originalul (arhetipul). Caci pentru aceasta poarta insusi corpul nostru, pentru ca sa imitam si noi, pe cit se poate, viata Lui. Asadar, tu, cand auzi cuvantul si fapta Lui, sa nu asculti cu indiferenta si simplu, oricum ar fi, ci sa patrunzi in fondul sensurilor; sa devii partas acelora care l-au transmis dupa intelesul tainic. Pentru ca, intr-adevar Marta primeste bine pe Domnul, iar Maria se aseaza langa picioarele Lui; dar amandoua surorile aveau bunavointa. Sa separi acum lucrurile; Marta s-a apucat sa pregateasca cele necesare pentru satisfacerea trebuintei Lui trupesti, iar Maria s-a asezat langa picioarele Lui si I-a ascultat cuvintele. Deci una si-a achitat constiinta fata de ce se vedea, alta a slujit la ce nu se vedea. Pentru ca intr-adevar cel prezent era si om si Dumnezeu, acelasi Stapan care a acceptat bunavointa ambelor femei. Dar Marta, fiindca era coplesita de oboseala, a rugat pe Domnul sa intervina, pentru ca sora ei s-o ajute la slujire, zicand: "Spune-i sa se ridice si sa slujeasca cu mine". Domnul, insa, raspunzand, i-a zis: "Marto, Marto, te ingrijesti si pentru multe te silesti; dar un lucru trebuie; Maria, totusi, partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea". Fiindca nu ne gasim aici ca sa ne odihnim in paturi si sa hranim pantecele, ci am venit ca sa va hranim cu cuvantul adevarului si cu intelegerea tainelor. Asadar, pe una n-a indepartat-o de la lucrul ei, iar pe cealalta a acceptat-o pentru devotament. Ia aminte acum ca pentru amandoua femeile au fost pregatite doua parti; una este inferioara, fiindca a ales pe cea corporala - si totusi foarte utila - slujirea; cealalta este superioara si mai duhovniceasca, fiindca s-a inaltat prin intelegerea tainelor.

Tu, cel care asculti, sa iei acestea in mod duhovnicesc si sa alegi pe care o vrei. Dar daca vrei sa slujesti, sa slujesti in numele lui Hristos. Pentru ca Acesta a spus: "Intrucat ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei, mai mici, Mie Mi-ati facut". Pentru ca daca ai primit pe straini si ai ajutat pe saraci si ai mangaiat pe cei in suferinta si ai dat ajutor celor aflati in stare de nevoie si calamitate, si ai servit pe cei bolnavi, toate acestea Hristos le primeste ca facute Lui insusi. Daca totusi vrei sa imiti pe Maria care a lasat slujirea trupului si s-a ridicat la contemplarea obiectivelor duhovnicesti, sa faci aceasta cu consecventa si sinceritate. Lasa trupul, lasa agricultura, bucataria si pregatirile, si aseaza-te langa picioarele Domnului si asculta cuvintele Lui, ca sa devii partas al tainelor dumnezeirii. Pentru ca (contemplarea) invataturii lui Iisus este mai inalta decat slujirea trupului.


II

Ai primit deci, iubitule, exemple si dovada; sa imiti ceea ce vrei; poti sa devii sau slujitorul saracilor sau iubitorul invataturii lui Hristos. Dar daca ai putea sa le imiti pe amandoua, din amandoua partile vei primi roada mantuirii. Dar, primul vine cuvantul duhovnicesc, iar toate celelalte al doilea, "pentru ca Maria" - spune Mantuitorul - "partea cea buna a ales". Asadar, daca si tu doresti sa fii adept al lui Hristos, sa te asezi la picioarele Lui si sa-I primesti Evanghelia; vei lasa acolo toata averea ta si vei trai fara griji; vei uita atunci chiar propriul tau corp si astfel vei putea sa urmezi invatatura Lui, ca sa imiti pe Maria si sa castigi cea mai inalta marire.

Iar cand te rogi, sa fii atent sa nu ceri unele in locul altora si sa provoci mania Domnului; si sa nu ceri bani, marire lumeasca, putere sau orice altceva dintre cele rezultate din acestea, ci, sa ceri imparatia lui Dumnezeu, si El iti va procura toate cele de trebuinta trupului, precum spune Insusi Domnul: "Cautati (mai intai) imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua". Iar pentru rugaciune, iubitule, exista doua moduri: primul este cel al preamaririi cu umilinta, iar al doilea, care urmeaza acestuia, este al cererii. Asadar, cand te rogi, sa nu incepi indata cu cererea; altfel devii banuit in privinta intentiei, ca te rogi lui Dumnezeu constrans de nevoie. La inceputul rugaciunii, deci, uita-te pe tine insuti, pe sotie, pe copii; lasa pamantul, intinde bratele spre cer; lasa toata faptura vazuta si nevazuta si incepe sa preamaresti pe Cel care a facut toate; iar cand Il preamaresti pe Acesta, sa nu-ti rataceasca mintea incoace si incolo, nici sa nu basmesti ca paganii, ci sa alegi din Dumnezeiestile Scripturi si sa zici: "Te binecuvintez, Doamne, Cel indelung-rabdator, Cel fara de rautate, Care in fiecare zi ai indurare pentru greselile mele si Care ne-ai dat noua tuturor posibilitatea pocaintei. Caci pentru aceasta treci sub tacere si ne ierti, Doamne, ca sa Te preamarim pe Tine, Care dai, din iubire, mantuire neamului nostru, uneori insufland teama, alteori indemnand, alteori folosind pe profeti si, in cele din urma, cercetandu-ne prin venirea Hristosului Tau. Pentru ca Tu ne-ai creat pe noi, si nu noi. Tu esti Dumnezeul nostru".


III

Iar cand vei preamari, dupa Scripturi, precum poti, si vei inalta luda catre Dumnezeu, atunci sa incepi si sa spui, cu umilinta: "Eu, Doamne, nu sunt vrednic sa vorbesc inaintea Ta, pentru ca sunt tare pacatos". Si chiar daca constiinta ta nu te mustra inca pentru vreun rau, se cuvine sa spui, totusi, asa, fiindca nimeni nu este fara de pacat in afara de Dumnezeu si pentru ca, in timp ce savarsim multe pacate, pe cele mai multe nici nu le cunoastem. Pentru aceasta Apostolul spune: "Constiinta nu ma acuza de nimic, dar cu aceasta nu m-am indreptat", adica savarsesc multe pacate, dar nu le sesizez. Pentru aceasta si profetul spune: "Cine va pricepe greselile". Asa incat nu vei minti daca te numesti tu insuti pacatos, pentru ca pacatuiesti si numai prin aceea ca-ti pui in gand sa zici: nu sunt pacatos; asadar, mai degraba spune: sunt mai pacatos decat toti, intrucat calc porunca dumnezeiasca, care randuieste: "cand veti face toate (cele poruncite) sa spuneti: suntem slugi netrebnice, pentru ca am facut ceea ce eram datori sa facem". Astfel se cuvine sa ai in mintea ta totdeauna aceasta: sunt netrebnic, si aceasta: "cu smerenie sa se socoteasca unul pe altul mai de cinste decat el insusi". Asadar, sa te rogi lui Dumnezeu cu teama si cu umilinta. Iar cand vei adresa cuvant de umilinta sa spui: "Multumescu-Ti Tie, Doamne, ca Te-ai indurat pentru pacatele mele si m-ai lasat nepedepsit pana acum; pentru ca eram vrednic sa sufar inca de mult nenumarate asemenea (pedepse) si sa fiu indepartat de la fata Ta, dar iubirea Ta ingaduitoare s-a indurat fata de mine; Iti multumesc, desi nu sunt in masura sa multumesc ingaduintei Tale"; iar cand vei implini pe cele doua, si preamarirea si umilinta, atunci sa ceri ceea ce ai nevoie sa ceri; dar nu bogatie cum cereai mai inainte, nici marire lumeasca, nici sanatatea trupului. Caci Cel care te-a creat si se ingrijeste de mantuirea ta, cunoaste ce-i trebuie fiecaruia, sanatatea sau boala; ci sa ceri, asa cum s-a poruncit, imparatia lui Dumnezeu. Caci pentru nevoile trupului tau, precum s-a spus mai inainte, acesta se va ingriji. Pentru ca Imparatul nostru este foarte exigent si se manie daca cineva i-ar cere ceva fara importanta, daca cineva dintre noi L-ar ruga pentru lucruri ce nu se cuvin. Asadar, in rugaciunea ta sa nu-ti arati disperarea, ci sa ceri pentru tine lucruri vrednice de imparatul Dumnezeu. Iar cand ceri cele bineplacute lui Dumnezeu, sa nu incetezi, pana cand vei obtine cele cerute. Caci la aceasta a facut Domnul aluzie in Evanghelie, cand a spus: "Cine dintre voi, avand un prieten si se va duce la el in miez de noapte si-i va zice: Prietene, imprumuta-ma cu trei paini, ca a venit din cale un prieten la mine si n-am ce sa-i pun inainte; iar acela, raspunzand dinauntru, sa-i zica: Nu ma da de osteneala. Acum usa este incuiata si copiii mei sunt in asternut cu mine. Nu pot sa ma scol sa-ti dau. Zic voua: Chiar daca sculandu-se, nu i-ar da pentru ca-i este prieten, dar, pentru indrazneala lui, sculandu-se, ii va da cit ii trebuie".


IV

Domnul ne da exemplu ca sa ne invete sa fim tari si ravnitori in credinta. Adica foloseste exemplu omenesc, ca sa inveti sa nu te lasi coplesit de oboseala vreodata, incat, atunci cand vei cere si nu vei primi, sa nu incetezi pana ce vei primi, daca, desigur, vei cere, asa cum s-a spus, cele ce Dumnezeu doreste. Si sa nu spui, sunt pacatos si nu sunt ascultat. De aceea, in mod sigur, ca sa nu deznadajduiesti, sa spui (mereu): "chiar daca nu-i va da pentru ca-i este prieten, dar, pentru indrazneala lui, ii va da cit ii trebuie". Si chiar daca va trece o luna, un an, trei ani, patru ani sau si mai multi, pana ce vei primi, sa nu incetezi, ci sa ceri, cu credinta, lucrand totdeauna binele. Pentru ca adeseori cate unul dintre noi in tinerete a urmarit intelepciunea, dupa aceea pe furis s-a strecurat placerea, s-au pus in miscare placerile dupa natura, a slabit rugaciunea, vinul devine stapanul tineretii, se pierde intelepciunea (cumpatarea) si omul devine altul decat cel care trebuie. Astfel se produc schimbarile, fiindca nu ne impotrivim patimilor cu gand curajos. De aceea, se cuvine ca fiecare sa puna la contributie toate puterile lui si sa roage cu indrazneala pe Dumnezeu sa-i stea intr-ajutor. Pentru ca daca cineva din lenevie se lasa stapanit de patimi si se preda vrajmasilor, cu acesta Dumnezeu nu se aliaza si nici nu-l asculta; caci, lasandu-se stapanit de pacate, s-a indepartat pe sine de Dumnezeu. Pentru ca cel care vrea sa fie ajutat de Dumnezeu nu-si paraseste datoria; si cel care nu-si paraseste datoria nu este parasit niciodata de ajutorul dumnezeiesc. Se cuvine, asadar, ca sa nu-l condamne constiinta pentru nimic si astfel sa ceara ajutorul dumnezeiesc. Dar sa nu ceara (ajutorul) cu indiferenta, ci cu mintea concentrata, pentru ca, altfel, nu numai ca nu va primi ceea ce a cerut, ci mai degraba va mania pe Stapan. Pentru ca daca cineva care, stand si vorbind inaintea sefului, sta drept, cu multa teama, avand nemiscata si privirea externa si cea interna a sufletului, pentru ca nu cumva sa-si atraga vreo neplacere, cu atat mai mult se cuvine ca inaintea lui Dumnezeu sa stea cu teama si frica, avand indreptata toata atentia numai catre El si in nici o alta parte. Pentru ca El nu priveste numai pe omul exterior, ca oamenii, ci cerceteaza si pe cel interior. Asadar, daca stai inaintea lui Dumnezeu, asa cum se cuvine, si Ii oferi toate puterile tale, sa nu incetezi pana ce vei primi ceea ce ai cerut; dar daca constiinta ta te acuza ca rnandru si daca, desi poti, nu te rogi concentrat, sa nu indraznesti sa stai inaintea lui Dumnezeu, pentru ca sa nu devina rugaciunea ta pacat. Daca insa, fiind slabit de pacat, nu poti sa te rogi cu staruinta, constrange-te atat cit poti si stai staruitor inaintea lui Dumnezeu, avand mintea concentrata catre El si rugindu-L (sa fie) alaturi de tine; si Dumnezeu iarta, fiindca nu poti sa stai asa cum trebuie inaintea lui Dumnezeu, nu din dispret, ci din slabiciune. Daca in acest fel te silesti spre tot lucrul bun, sa nu incetezi pana ce nu vei primi ceea ce ceri, ci sa bati cu rabdare la usa Lui, cautand implinirea cererii tale. "Caci oricine cere ia - spune (Scriptura) - cel ce cauta gaseste si celui care bate i se va deschide". Caci ce altceva vrei sa dobandesti decat numai mantuirea de la Dumnezeu?


V

Doresti sa stii, iubitule, cum aveau rabdare sfintii si nu deznadajduiau? Dumnezeu a chemat pe Avraam, cand era mai tanar, si l-a mutat din pamantul asirienilor in Palestina, zicandu-i: "Iata, iti voi da tie pamantul acesta si urmasilor tai; si vor fi ca stelele cerului urmasii tai, care nu vor putea fi numarati". Si a trecut numar mare de ani si au atras imbatranirea firii lui si s-a apropiat moartea, dar el n-a spus: Doamne, totdeauna mi-ai fagaduit copii si ai prezis ca voi fi tata tuturor neamurilor. De batranete impulsurile firii mele sunt moarte, iar Sara, femeia mea, de batranete nu mai are de mult ceea ce este caracteristic femeii in fiecare luna; asa incat fagaduinta Ta este mincinoasa. Pentru ca doi batrani, ce nadejde (sa mai) avem? N-a spus acestea, nu le-a gandit, ci a ramas nezdruncinat in credinta, si intr-adevar, dupa varsta imbatranisera, dar nadejdea era tanara; trupul mergea spre slabiciune si producea deznadejde, dar credinta intarea si sufletul si trupul. Dumnezeu - spunea - este cel care a fagaduit, Stapanul firii si nu se poate intampla altfel. El face posibile si pe cele cu neputinta, pentru ca El face si schimba toate, asa cum vrea. Sa imiti, deci, credinta lui Avraam. Intr-adevar, atunci cand firea a slabit si impulsurile carnii au amortit, atunci a luat viata fagaduinta lui Dumnezeu. Insuseste-ti exemplele. Dar noi ne rugam un an si incetam staruinta; postim doi ani si renuntam. Asadar, sa nu slabim in asteptarea fagaduintei lui Dumnezeu. Caci Cel care a fagaduit aceluia ca-i va inmulti urmasii, ne va fagadui si noua ca ne va implini dorinta, daca cerem fara incetare. Pentru ca spune (Scriptura): "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi". Pentru ca in timp ce tu erai departe de El, obosit si apasat de sarcina foarte grea a pacatului, El S-a milostivit de tine si te-a chemat, ca sa te usureze de sarcina si sa-ti dea odihna in viitor, si tu sa nu te increzi in El? Acum, insa, chiar daca am vrea sa tacem, vom fi mustrati de constiinta noastra; caci n-avem incredere in El, fiindca - asa-zicand - n-ar putea sa ne odihneasca, si ezitam sa luam asupra noastra jugul Lui cel comod si usor si sa intram in imparatia cerurilor prin poarta cea stramta, ci preferam mai degraba sa luam asupra noastra povara grea a pacatelor si prin dorintele placerii noastre sa urmam calea fara ingradiri si sa intram prin poarta larga spre pierzare. Dar, va spune cineva, in repetate randuri am cerut si n-am primit. Aceasta s-a intamplat, in orice caz, fie pentru ca ai cerut intr-un fel cum nu s-ar fi cuvenit, fie cu necredinta, fie cu mintea imprastiata, fie lucruri care nu-ti erau de folos. Dar chiar daca uneori ai cerut lucruri care erau spre folosul tau, n-ai staruit in cerere. Pentru ca Scriptura spune: "Prin rabdarea voastra va veti mantui sufletele voastre", si: "Cel care va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui".


VI

Dumnezeu cunoaste inima celor care se roaga. Asadar - va spune cineva - ce nevoie are Dumnezeu de cererea noastra? Nu stie El de ce avem trebuinta? Deci, ce nevoie (este) de cerere? Dumnezeu cunoaste, intr-adevar, ceea ce ne trebuie si ne procura din belsug toate bunurile materiale, spre a ne bucura de ele, si, fiindca este bun, ploua si peste cei buni si peste cei nedrepti si face sa rasara soarele Sau si peste cei rai si peste cei buni, si inainte ca sa le cerem noi; totusi, credinta si faptele virtutii si imparatia cerurilor nu le vei primi daca nu le vei cere cu osteneala si cu multa staruinta. Pentru ca se cuvine ca mai intai sa le doresti si dupa aceea sa le ceri in mod sincer, cu credinta si rabdare, oferind toate puterile tale, si in nici un caz sa nu fii acuzat de constiinta proprie ca cerand fie cu neglijenta, fie cu lenevie; si atunci vei primi cand va vrea Domnul; pentru ca El stie mai bine cele ce-i sunt de folos. Si poate pentru aceasta amana sa implineasca cererea ta, gandind la sarguinta ta catre El, si ca sa cunosti ce importanta are darul lui Dumnezeu si sa pazesti cu frica ce ti s-a dat. Pentru ca orice dobandeste cineva cu truda multa, se ingrijeste ca sa-l pazeasca, pentru ca nu cumva pierzandu-l sa piarda astfel si osteneala lui mare, si dispretuind darul lui Dumnezeu sa devina nevrednic de viata vesnica. Caci ce ar fi folosit Solomon daca ar fi luat cu usurinta darul intelepciunii si l-ar fi pierdut?


VII

Asadar sa nu-ti pierzi curajul daca nu ti se va implini indata cererea ta. Caci daca Stapanul cel bun ar sti ca, primind indata darul, nu-l vei pierde, ar fi gata sa ti-l procure chiar inainte de a-l cere. Acum insa procedeaza asa (amana) din grija fata de tine. Caci daca cel care a primit un talant si l-a pastrat intreg a fost condamnat pentru ca n-a castigat nimic cu el, cu cit mai mult va fi pedepsit cel care l-a pierdut. Stiind acestea, ca, mai curand sau mai tarziu, o sa primim (totusi) sa ramanem mereu multumitori Domnului, pentru ca toate cate le face Stapanul, pentru mantuirea noastra le randuieste; numai sa nu ne descurajam si sa incetam sa cerem. Caci pentru aceasta a spus Domnul parabola despre vaduva, care cu perseverenta ei l-a induplecat pe judecatorul nedrept; pentru ca si noi, prin staruinta necurmata, sa primim cele cerute de noi. Caci prin aceasta se vadeste si credinta si dragostea noastra fata de Dumnezeu, cand, si fara sa se implineasca indata cererea noastra, continuam sa-I multumim. Asadar, sa-I multumim fara incetare, ca sa ne invrednicim sa dobandim bunurile Lui vesnice, pentru ca Lui I se cuvine marirea in vecii vecilor. Amin.




Despre supravegherea gandurilor si ca trupul nu este rau cum au socotit unii


I

Inainte de orice si cu orice chip trebuie stapanita ratiunea, avand neadormita supravegherea gandului, asa incat sa nu ingaduie sufletului sa incline cu usurinta, din cauza dorintelor nerationale, catre actiuni contrare ale trupului. Caci vederea trupului este ochiul, iar vederea sufletului este mintea (care este) de aceeasi natura cu el; dar nu asa ca existand unul in celalalt, ci sufletul si mintea se identifica, pentru ca mintea este puterea naturala de ratiune a sufletului, iar nu ceva din afara. Caci atunci cand sufletul - precum il stimuleaza inteligenta lui, care a fost sadita in el in mod natural de Sfanta Treime cand l-a creat - reflecta la cele bineplacute si necesare, atunci indata se elibereaza de influentele pagubitoare ale trupului; dupa cum, presimtind si infranand pornirile dezordonate ale trupului, redobandeste linistea ce i se cuvine si, fara nici o piedica, se ataseaza gandurilor conforme cu natura ei, caci, potrivit puterii care exista in ea, contempleaza cu intensitate sfanta si adorata Treime si reflecta la inaccesibilitatea maririi dumnezeiesti, din cauza extraordinarei ei straluciri, la curatenia fericirii, la infinitatea intelepciunii, la constanta si placerea linistii, la natura nepasatoare si de neclatinat. Caci aceluia ce nu i se poate intampla nimic neprevazut, pentru ca detine cunoasterea celor intamplate si a tuturor celor care s-ar putea intampla, si are in mainile sale toate, aceluia caruia nimic nu i se poate impotrivi sau este in masura sa prevada totul, la acela este logic sa existe liniste si netulburare continua. Pentru ca tulburarile in gandurile oamenilor le provoaca, prin natura lor, imprejurarile neasteptate si neprevazute. Asa incat cel care nu se tulbura de nici o rautate si are toata virtutea si tot binele care urmeaza, acela pe drept va castiga bucuria neclatinata si vesnica. Pentru ca bucuria urmeaza virtutea si bunatatea, precum spune profetul: "veseli-se-va Domnul de lucrurile Lui".


II

Asadar, sufletul care-si pastreaza mintea cu vegherea si fortele ce-i apartin se va afla in gandurile amintite mai inainte si va exercita caracterul sau spre ceea ce este corect si drept, cinstit si pasnic. Dar cand va inceta sa reflecteze si sa priveasca cu atentia cele ce se cuvin, atunci patimile trupului, ca si cainii rai si indrazneti care pierd din vedere supravegherea, se trezesc si ataca cu forta sufletul, fiecare dintre patimi incearca in mod diferit ca sa-l divizeze, repartizandu-si siesi in parte din puterea lui vitala. Caci stiu ca sufletul, desi este unul si acelasi, are (totusi) doua puteri: una este cea vitala a trupului, iar cealalta este cea care are in vedere cele ce exista, pe care o si numim ratiune. Dar puterea vitala a trupului, fiindca trupul si sufletul sunt unite, exista de la natura, in temeiul unirii, si nu dintr-o dispozitie; caci asa cum soarele nu este in masura sa nu lumineze lucrul catre care si-a trimis razele, la fel si sufletul nu poate sa nu dea viata trupului in care va fi creat. Totusi puterea speculativa este pusa in miscare de vointa (din dispozitie). Asadar, daca, in general, sufletul se invoieste cu puterea lui speculativa si rationala sa vegheze, precum spune profetul: "nu va dormita cel ce te pazeste", atunci el adoarme patimile trupului in doua moduri: pe de o parte, le cuminteste si le calmeaza prin infatisarea lucrurilor celor mai bune si mai convenabile cu care se indeletniceste, iar pe de alta parte, prin grija lui, (supraveghind) linistea trupului. Daca insa sufletul va adopta lenevia si prin aceasta nu va pune in lucrare partea lui de veghere, atunci patimile trupului vor gasi inactiva puterea vitala, o vor imparti, si, fiindca nu va exista nimeni ca sa supravegheze si sa impiedice raul (patimile), vor antrena sufletul spre propriile lor placeri si actiuni. Asa incat patimile trupului sunt violente atunci cand puterea rationala care exista in noi lancezeste, dar sunt ascultatoare atunci cand aceasta reactioneaza si dispune. Asadar, nu este de condamnat trupul la aceia care vor sa gandeasca corect despre el. Se cuvine deci ca prin expunerea parerii mele sa dezmintim si parerile gresite ale acelora care gandesc rau despre trup. Caci, iubitule, asa cum calul este lucru bun si cu cit este mai vioi si mai impetuos de la natura, cu atat este mai bun , el are totusi nevoie de cineva care sa-l infraneze si sa-l conduca pentru ca este lipsit de gandire; iar atunci cand cel care-l infraneaza este calare pe el, calul se va forta sa faca uz de natura lui.


III

Daca, asadar, calaretul va folosi cum trebuie vioiciunea calului, isi serveste interesul, isi implineste scopul, se salveaza pe sine insusi, si calul se dovedeste foarte bun in vederea folosirii; daca insa calaretul va conduce rau calul tanar, animalul adeseori se abate din drum, pe unde nu exista drum, iar atunci cand revine la drumul normal, cateodata il arunca jos chiar pe cel care este calare, si neindemanarea celui care tine fraul ii poate pune in primejdie pe amandoi. Asa sa gandesti si pentru suflet si pentru trup. Caci trupul n-a primit pornirile lui naturale fara motiv, ci in general spre cele bune si de folos fiecaruia; dar este lipsit de gandire rationala, pentru ca sufletul sa fie cinstit cu virtutile gandirii. Caci daca sufletul foloseste, asa cum se cuvine, pornirile trupului, salveaza si trupul si este si el insusi in afara de primejdie; daca insa va neglija lucrarea conducerii si, cuprins de somnul neglijentei, va abandona indrumarea trupului, atunci acesta, fiindca este lipsit de gandire rationala, se indeparteaza de la drumul drept si antreneaza spre acelasi rau sufletul, nu din propria-i rautate, ci din cauza acelei indiferente (a sufletului). Caci, daca patimile trupului n-au putut sa fie subjugate de suflet, pe buna dreptate trupul va fi raspunzator; daca insa el s-a facut ascultator multora, care s-au straduit sa-l stapaneasca, trupul este nevinovat fata de cei care au incercat sa-l acuze de (a fi) capetenie a rautatii, iar raspunzator pentru lipsa de grija este sufletul, ca acela caruia ii revine conducerea asupra trupului, dar nu fiindca acesta ar avea de la natura raul in sine, ci pentru ca-i lipseste binele care a fost instituit in el. Caci viciul nu este nimic altceva decat lipsa virtutii.



Nu se cuvine sa avem convorbiri cu femei, fara supraveghere


I

Despre supravegherea gandurilor si despre infranarea patimilor trupului, despre destinderea si odihna omului interior si despre cunoasterea si studierea indatoririlor lui am vorbit mai inainte, pe cit a fost posibil, indeajuns. Dar este nevoie nu numai de supravegherea gandurilor, ci chiar de ferirea de a vorbi despre ele, pe cit este posibil, mai ales, acelea care - fiindu-ne apropiate -, ne readuc in minte patimile si astfel agita si tulbura gandirea si provoaca in suflet lupte si razboaie. Caci razboiul care, fara voia noastra, vine asupra noastra, ni-l asumam de nevoie; la primul razboi si infrangerea poate sa fie iertata, dar sa ne rugam sa nu se intample aceasta cu luptatorii care urmeaza pe Hristos; la al doilea (razboi) insa infrangerea, in afara de faptul ca-l face pe om de batjocura, il lipseste si de iertare. Se cuvine deci sa evitam, cit se poate mai mult, relatiile si intalnirile cu femeile, in afara daca vreo nevoie indispensabila ar face intalnirea de neevitat. Dar si atunci cand s-ar produce o asemenea nevoie, sa ne pazim ca de foc, si sa ne despartim cu hotarare si cit mai iute posibil. Sa ai in minte ce spune despre aceasta Intelepciunea: "Oare va pune cineva foc in sanul lui fara ca vesmintele lui sa nu arda? Sau va merge cineva pe carbuni aprinsi, fara sa-si friga talpile?".


II

Dar daca cineva ar spune ca nu este pagubit de intalnirile si de relatia cu femeile, acesta sau nu are natura barbateasca, si acesta este lucru foarte curios (cu totul rar), fiindca se gaseste intre natura barbateasca si cea femeiasca (asa cum sunt eunucii), cei care din nastere sunt incapabili pentru unirea cu femeia, daca, desigur, acceptam ca si aceia sunt impasibili si fara vreo zvacnire catre femei, pentru ca - asa cum spune Inteleptul - "dorinta eunucului, inapt pentru unirea cu femeia, este sa defloreze fecioara", sau, daca ar avea natura barbateasca, nu-si da seama, fiindca fiind scaldat in patimi, imita pe aceia care se infurie si vocifereaza si socotesc ca nu au nici o suferinta (patima) in timp ce starea lor este groaznica. Dar sa admitem imposibilul, ca ar exista cineva care n-ar fi intepat de pasiune barbateasca. Chiar daca personal n-ar avea dorinta, el nu poate sa convinga cu usurinta si pe altii ca nu are; iar cand cineva scandalizeaza pe altii, fara sa aiba de castigat ceva, stim ca nu este lipsit de primejdie pentru cel care face asa ceva. Dupa aceea trebuie sa avem in vedere si o alta latura ca, anume, chiar daca barbatul si-ar pastra gandurile curate, nu poate sa sustina ca si femeia este deasupra patimilor trupesti; caci de multe ori, daca nu-si poate aduna gandul si se incalzeste in dorinta, aceasta i se va intampla din cauza celui cu care a avut convorbiri, fara supraveghere. Si acesta, intr-adevar, nu se raneste; el raneste totusi de multe ori, fara sa-si dea seama. Si o tanara care disimuleaza, asa-zicand, iubirea duhovniceasca, mergand continuu la un ascet, incepe sa fie cuprinsa de pacat prin ochi si prin priviri nestapanite, este roasa de privirea celui de langa ea si cu ganduri necurate isi distruge curatia launtrica de care se indragosteste cu infocare indeosebi cel tanar casatorit. Asadar, ca sa nu se intample nimic din cele amintite, se cuvine sa ne ferim, daca intr-adevar este cu putinta, si, in general, daca nu este cu putinta, sa evitam cel putin convorbirile dese si prelungite si intalnirile cu femei, nu fiindca uram genul feminin, fereasca Dumnezeu, nici pentru ca renegam rudenia cu acelea; dimpotriva, se cuvine sa le apropiem si sa le ajutam dupa putinta, in general pe fiecare (femeie), ca una ce participa la firea omeneasca, dar indeosebi pe acelea care au luat asupra lor luptele castitatii, ca surori impreuna luptatoare cu noi; dar sa fim atenti, ca nu cumva intalnirea sa ne readuca in memorie patima pe care reusisem s-o indepartam si s-o depasim.




Se cuvine ca sa potrivim cumpatarea dupa puterea trupului, iar munca trupeasca este buna si legitima


I

Asadar, se cuvine sa avem stapanire si asupra pantecelui. Caci educarea pantecelui este inlaturarea pasiunilor, iar inlaturarea pasiunilor este linistea si seninatatea sufletului, iar linistea sufletului este izvorul cel mai productiv de virtuti. Dar cea mai buna cumpatare a pantecelui este cea potrivita fiecaruia dupa puterea trupului. Caci unora oboseala poruncita nu le-a produs suparare, ci le-a dat mai degraba buna dispozitie decat mahnire; datorita soliditatii si neobisnuitei constructii si puteri a trupului, si ceea ce pentru acestia era usor de suportat, pentru altii a devenit cauza de primejdii. Pentru ca intre trupuri poate sa gaseasca cineva atata deosebire cata exista intre arama si fier, pe de o parte, si bucatelele de lemne pe de alta parte. Asa incat cumpatarea se cuvine sa fie practicata tinandu-se seama de puterea existenta. Caci virtutile, cand sunt obtinute numai in suflet, au aceeasi valoare pentru toti, precum bunavointa, indulgenta, modestia, bunatatea, dragostea frateasca, sinceritatea, dragostea de adevar, compasiunea, amabilitatea, filantropia; dar pe acestea le numim virtuti proprii sufletului, pentru ca, desigur, la dobandirea si insusirea lor trupul nu contribuie cu nimic mai mult pentru suflet, decat numai ca se face pentru el camera de deliberare in care sunt discutate virtutile si sunt luate hotararile. Totusi cumpatarea se cuvine sa fie limitata pentru fiecare om dupa puterea lui trupeasca, asa incat nici sa nu contribuim mai putin decat ingaduie puterea reala, nici sa nu ne fortam peste putere. Pentru ca si aceasta, socotesc, se cuvine s-o avem in deosebita atentie, ca nu cumva, adica sa consumam rezistenta trupului cu excesul cumpatarii si sa-l facem neputincios sa implineasca actele importante. Pentru ca Dumnezeu cand a creat pe om, n-a voit ca el sa fie nelucrator si nemiscator, ci sa fie activ pentru indatoriri, caci pe Adam l-a asezat in paradis poruncindu-i ca sa-l lucreze si sa-l pazeasca (caci chiar daca in porunca ar fi sens de teorie, totusi intelesul special al ei a fost vrednic de zel si studiu), iar dupa caderea lui de acolo i-a poruncit sa-si manance painea in sudoarea fetei. Iar ca cele spuse pentru Adam au fost spuse si pentru toti descendentii lui rezulta clar din aceasta: Ca Dumnezeu a hotarat impotriva lui (Adam) si moartea cand a spus: "pamant esti si in pamant te vei intoarce", si ca toti urmasii lui au devenit partasi cu el intru totul la aceasta nenorocire. Se cuvine asadar sa nu se intervina cu ceva contra naturii si contra celor harazite de Facatorul naturii, ci, fiecare respectand aceste hotarari, sa aiba corpul capabil sa activeze si sa nu fie niciodata extenuat prin excese. Acesta cred ca este modul cel mai bun pentru activitate, sa pastreze fiecare cu fidelitate legile randuite.


II

De altfel, chiar din multimea marturiilor Sfintei Scripturi putem sa stabilim ceea ce s-a spus. Caci Sfanta Scriptura porunceste intr-adevar ca sa lucram si sa ne miscam cu trupul si mai degraba sa sprijinim neputinta unora decat sa folosim ajutorul altora, dar sa nu-l secatuim si sa nu-l slabim cu asceza exagerata. Si pentru aceasta, iti voi prezenta ca martor mult mai vrednic de incredere pe Sfantul Pavel, care spune: "Auzim ca unii de la voi umbla fara randuiala, nelucrand nimic"; dar confundand nelucrarea cu neoranduiala, spune: "ca noi n-am fost fara randuiala la voi, nici n-am mancat de La cineva paine in dar, ci cu munca si cu truda am Lucrat noaptea si ziua", si mai mult decat aceasta: "mainile acestea au lucrat pentru trebuintele mele si ale celor care erau cu mine"; si in alte parti: "ca sa-si manance painea lor muncind", si: "ca sa traiti in liniste, sa faceti fiecare ale sale si sa lucrati cu mainile voastre".

Se cuvine ca ascetul sa fie strain de orice infumurare, si, cand merge pe o cale efectiv frecventata, sa nu se incline (privind) nici intr-o parte, nici intr-alta; adica nici comoditatea sa n-o imbratiseze, nici trupul sa nu-l extenueze prin cumpatare exagerata. Pentru ca, daca era bine ca sa neglijam trupul si sa fie un mort viu, Dumnezeu in orice caz dintru inceput ne-ar fi construit astfel; dar daca nu ne-a construit asa, totdeauna am facut ceea ce a hotarat bine; si fiindca ne-a creat bine, toti cati nu pastreaza pe cit este posibil ceea ce a fost bine construit pacatuiesc.


III

Asadar ascetul pios un lucru sa reflecteze: ca nu cumva viciul sa se instaleze in sufletul lui din neglijenta, ca nu cumva curatenia si atentia gandului catre Dumnezeu sa inceteze, ca nu cumva sfintenia Duhului si luminarea care vine de acolo in suflet sa se intunece. Pentru ca, daca cele mentionate se dezvolta bine, pasiunile trupului nu vor gasi in nici un caz prilej sa se trezeasca atunci cand sufletul se indeletniceste cu cele de mai sus si nu ofera prilej trupului pentru trezirea pasiunilor. Caci daca de multe ori, cand reflectam cu gand staruitor, ceva pentru viata, vederea si urechea raman impasibile si intreg sufletul este atent la gandire, lasand senzatiile izolate, cu atat mai mult nu vom avea timp sa gandim la patimi, daca dragostea dumnezeiasca prinde vigoare in sufletul nostru. Dar chiar daca cumva acestea s-ar razvrati putin, ele vor fi linistite indata cu superioritatea sufletului. Caci spune-mi, ce este mai bine, sa imitam pomii fructiferi, care si pe ei se umplu pana sus si pe altii ii bucura de roadele lor, sau sa ne facem asemenea plantelor care se ofilesc de caldura si seceta, si sa fim - dupa profet - sfecla pe jumatate coapta, care nu poate sa fie intrebuintata nici pentru nevoile familiei (desi avem in noi de la natura puterea pentru tratamentul care ne este necesar), si sa urmarim adevarul pe jumatate, numai pentru suflet, nu si pentru trup Caci daca am fi fost stabiliti fara trup, ar fi fost necesar sa cercetam ceea ce este mai de pret numai pentru suflet; dar fiindca omul este dublu, dubla se cuvine sa fie si cautarea virtutii, obtinand-o si prin oboselile trupului si prin exercitarile sufletului. Dar oboselile trupului nu sunt nelucrarea, ci munca.


IV

In orice caz se cuvine ca si aceasta s-o avem in vedere, ca sa nu ne lasam antrenati in slujirea placerilor, sub pretextul trebuintei trupului. Caci daca era posibil sa indeplinim muncile trupului, suportand o lipsa continua, aceasta ar fi (fost) extraordinar; dar fiindca foarte putine trupuri pot sa se mentina cu asemenea regim, se cuvine sa postim cu masura si sa procuram trupului intarirea care-i este necesara, fara ca placerea sa comande in privinta alimentelor, ci gandirea sa stabileasca precis trebuinta, asa cum un doctor cunoscator al indatoririlor (cu experienta) trateaza o boala fara nici o dificultate. Asadar, cand sufletul va dobandi aceasta dispozitie, cel care mananca nu va aparea deloc mai prejos in intelegere decat cel care nu mananca, iar in privinta scopului urmarit isi va impune siesi nu numai postul continuu, ci chiar inanitia, si cu procurarea celor necesare pentru corp va avea lauda unei foarte bune iconomii. Caci educarea bine facuta trupului si cumpatarea in mod obisnuit nu infierbanta dorintele si nu produc dorinte de neinfranat. Pentru ca aceasta provine din pofta nesatioasa si din voluptate. Asadar acestea, (urmate) pe cit este cu putinta dupa legile naturii si marturiile dumnezeiestii Scripturi, vor fi suficiente ca sa intareasca pe cel care sta inaintea noastra spre examinare. Totusi fiindca se cuvine sa intarim cele spuse nu numai cu sfaturi orale, ci sa si confirmam sfatul cu exemple practice, vom merge la insasi viata dupa trup a Mantuitorului, pe care a lasat-o ca model si exemplu de virtute pentru toti cei care doresc sa traiasca pios; asa incat ceilalti, vazand acele exemple, sa traiasca intr-un mod asemanator cu acestea, fara sa denatureze in nici un caz originalul (arhetipul) prin deosebirea imitarii. Dar ca Mantuitorul a lasat propria Lui viata ca model al celei mai bune vieti pentru toti care doresc sa I se supuna Lui, ascultati-L chiar pe El invatand despre aceasta: "Daca-Mi slujeste cineva - spune - sa-Mi urmeze", neintelegand urmarea dupa trup (ceea ce ar fi imposibil tuturor, stiindu-se ca Domnul se afla acum cu trupul in ceruri), ci imitarea vietii Lui, cu strictete, cit este posibil.


V

Asadar, cum a trait si cum S-a comportat Mantuitorul nostru? El n-a savarsit nici un pacat. Caci, cum s-ar putea ca dreptatea sa fie invinsa de pacat? Sau cum s-ar putea ca minciuna sa invinga adevarul? Sau cum s-ar putea ca forta sa fie invinsa in lupta de slabiciune? Sau cum s-ar putea ca inexistenta sa aiba stapanire peste existenta? Caci lui Dumnezeu, Care exista de totdeauna, iar existenta Lui nu are hotar, nu I se poate pune limita; in timp ce pacatul existand ca un inceput nu poate fi conceput cu o asemenea insusire; deci, intelegandu-se existenta (pacatului) numai pe timpul cit lipseste binele in cei care savarsesc pacatul, mai degraba decat in cele savarsite rau, se intampla cu rautatile ca si cu intunecimea spirituala, care se imprastie cu lumina dreptatii; pentru ca lumina lumineaza in intuneric; si intunericul dureaza pana la incetarea faptelor rele. Caci atunci cand sunt parasite faptele rele, dispare totodata si existenta pacatului. "Caci - conform Scripturii - pacatul lui va fi cautat si nu se va afla"; iar daca pedeapsa pentru pacate inca se pastreaza pentru cei ce pacatuiesc, si pedeapsa pentru nedreptati este fara sfarsit. Asadar, Domnul "pacat n-a savarsit, nici viclesug in gura Lui nu s-a aflat"; dar El a procurat multe exemple de rabdare, ingaduinta, cinste, blandete, filantropie, bunatate, modestie, intelepciune si, in general, de orice virtuti care sunt relatate clar in Evanghelii. Intr-adevar rabdarea si ingaduinta Lui sunt demonstrate prin aceea ca a suportat ispitirile, care ascundeau totdeauna exagerari, care aveau loc imediat, fapte urate anterioare si prin aceea ca le demonstra in mod pasnic, ca sa-i indeparteze de rautate; dar (in general), nu se apara si nu ataca, ci se straduia sa infranga rautatea acelora cu binefaceri, iar rezistenta rautatii lor, cu daruri de bunuri si, in sfarsit, prin faptul ca a acceptat sa fie rastignit pentru aceia care L-au rastignit. Iar, blandetea si bunavointa lui Iisus s-au dovedit prin faptul ca primea pe toti cu bunatatea corespunzatoare Lui si da curajul conversatiei (relatiei) cu El nu numai celor mai importanti dintre oameni, ci si acelora care se obisnuisera si doreau sa faca cele mai necinstite fapte. Asadar, astfel se apropiau desfranatii si vamesii, nu ca sa-si mareasca patima luxului sau a zgarceniei, ci ca sa stearga patima sufletului. Si nu erau tulburati de constiinta perversitatii atat de mult, pe cit luau curaj din nadejdea vindecarii; pentru ca aflau si cea mai inalta experienta a nadejdii. Dar care sunt dovezile filantropiei si milei Lui? Intr-adevar, uneori folosea masa intinsa in pustie pentru cei obositi din lipsa, dar ii primea in doua moduri: si cu abundenta celor necesare si cu felul aprovizionarii contrar oricarei asteptari; alteori se milostivea de multimile care se aflau (inaintea Lui), pentru ca erau necajite si ratacite ca oile fara pastor si vindeca slabiciunile trupesti, restabilind membrele mutilate, vindeca infirmitatile, dezlega bolile sufletesti si legaturile de nedezlegat ale pacatelor si instrumentele schimburilor constrangatoare (nedrepte), pe care le-au facut cu tatal pacatului, diavolul. Iar pentru modestia (umilinta) Lui, cit de mari sunt dovezile? Caci nu numai ca a preferat sa fie investit cu corp, ci S-a si facut si S-a numit, dupa felul care exista, Copil al unor parinti modesti; adica S-a facut Copil al mamei Lui, dar a fost Copil al celui care a fost socotit tatal Lui. Iar intelepciunea Lui se constata din faptul ca, pe de o parte, a mustrat pe saducheii care incercau sa ia in deradere invierea cu povestea celor sapte frati care au murit ca soti ai uneia si aceleiasi femei, iar pe de alta parte, a rusinat pe ucenicii fariseilor impreuna cu irodianii cand L-au ispitit intreband daca trebuie sa dam dajdie Cezarului sau nu si au primit raspunsul ingenios, care putea sa produca nedumerirea lor in ambele (sensuri); pentru ca a poruncit nu sa dea, ci sa restituie: "Dati - asadar, a spus - Cezarului cele ce sunt ale Cezarului", pentru ca moneda era a Cezarului, al carui chip si inscriptie le purta.


VI

Acestea sunt faptele pe care le-am relatat, dar exista infinit mai multe; totusi cate si cit de importante sunt cele ale trupului, pentru care indeosebi avem si exemplu? Intr-adevar, in varsta copilariei (Mantuitorul) era supus parintilor si suporta cu ei, linistit si ascultator orice oboseala trupeasca. Caci (acestia) erau oameni drepti si evlaviosi, dar nu instariti, ci lipsiti chiar si de cele necesare (marturie este ieslea care le-a servit ca adevarata locuinta); ei indurau neintrerupte oboseli trupesti, asigurandu-si in acest mod cele necesare. Iar Iisus, fiindca li se supunea - precum spune Scriptura - le dovedea totdeauna ascultarea, participand la ostenelile lor. Dar, treptat-treptat, venind timpul descoperirii binefacerilor indispensabile si dumnezeiesti, El si-a ales ucenici in vederea propovaduirii imparatiei cerurilor, insa nu s-a stabilit intr-un loc, ca trupul sa se odihneasca iar slujirea s-o indeplineasca altii, ci a calatorit neintrerupt pe jos, slujind in acelasi timp cu ucenicii, asa cum Iisus a spus: "Iata Eu sunt in mijlocul vostru, ca cel care slujeste" si, "dupa cum si Fiul Omului n-a venit sa I Se slujeasca, ci ca El sa slujeasca". Cateodata spala picioarele ucenicilor sai, alteori ramanea mai mult timp, invatand intr-un loc, dar (in general) mergea neobosit din loc in loc, (facand toate acestea) pentru mantuirea noastra. O data a folosit un asin, si aceasta, se pare, numai pentru putin, dar nu ca sa odihneasca trupul, ci ca sa se implineasca prin fapte profetia. Iar Apostolii ce-au facut? N-au imitat pe Stapan? Nu s-au supus ei fara incetare la oboseli? Sa privim la Pavel care lucra fara incetare, calatorind continuu, pe uscat, pe mare, a trecut prin primejdii, a suferit rautati, a fost alungat, a fost biciuit, a fost batut cu pietre; la toate ispitirile a raspuns cu ardoarea sufletului si cu forta trupului. Daca totusi prin excese si-a slabit puterea trupeasca, nu va fi incununat pentru cele de mai sus.

Asadar este bine ca acela care imita prin virtuti sufletesti si prin exercitii trupesti viata Stapanului si a ucenicilor Lui si a Apostolilor sa-si pastreze trupul activ si sa-l foloseasca in slujirea celor mai bune fapte. Pentru ca actiunea (misiunea) sufletului este sa dea preferinta faptelor bune cate se implinesc si cu colaborarea trupului, iar actiunea (misiunea) trupului (este) sa infaptuiasca pe acelea carora sufletul le da preferinta. Dar cand trupul slabeste si nu mai este in stare sa lucreze, faptul ramane neterminat, ascuns in intentie, ca un vlastar care se ofileste in pamant si nu mai ajunge sa fie de folos celor care l-au plantat.


VII

Dar, va spune cineva, si Domnul a postit mai mult timp, ca si Moise si profetul Ilie. Ia aminte insa si la aceasta, ca Domnul nostru numai o singura data a facut aceasta, si Moise si Ilie la fel; iar tot restul timpului au ingrijit trupul dupa randuiala cuvenita si l-au pastrat activ si exercitandu-L permanent cu straduinte si osteneli, au realizat astfel stralucitoare virtuti ale sufletului cu colaborarea trupului, dupa ce au reusit sa faca mai intai viata lor reala pecete si desavarsire a vietii sufletesti. Astfel a facut Moise, astfel a facut Ilie si insusi Ioan, care potrivit iconomiei planului nedezvaluit al lui Dumnezeu a trait timp indelungat in pustie, dar dupa ce s-a implinit planul lui Dumnezeu, el a venit in lume, unde a predicat si a botezat - acestea apartin vietii practice - si din cauza curajului fata de Irod si-a incheiat lupta. Aceasta a facut-o tot catalogul sfintilor si Insusi Iisus, pentru ca din toate partile sa devina clar, si din legile firii si din invatatura Dumnezeiestilor Scripturi si din faptele tuturor sfintilor si din felul vietii Mantuitorului nostru si din randuiala vietii celor cuviosi, ca este bine si avantajos ca mai degraba sa intarim corpul decat sa-l parasim si mai bine sa-l facem in stare de fapte bune decat sa-l facem nelucrator cu vointa noastra.
<--PAGEBREAK-->
Se cuvine ca ascetul sa se indeletniceasca cu lucrari potrivite


Fara indoiala, se cuvine ca ascetul sa se ocupe cu lucrari potrivite, cele care, adica, nu au nici o legatura cu negustoria si cu petrecerile indelungate si cu castigul necinstit, cele pe care le putem executa, in general, intr-un spatiu acoperit, asa incat si lucrarea sa se faca si linistea sa se pastreze. Dar daca totusi o nevoie indispensabila ar impune indeplinirea unei lucrari in loc descoperit, nici aceasta sa nu impiedice intelepciunea. Pentru ca inteleptul adevarat, care are trupul (drept) sala de meditatie si de locuinta sigura a sufletului, chiar daca s-ar afla din intamplare in piata, sau la balci, sau la munte, sau pe camp, sau in mijlocul unei mari multimi, el isi concentreaza mintea in sine si reflecteaza la cele ce i se potrivesc lui. Caci este posibil ca ascetul stand in casa, cu gandurile sa rataceasca afara si aflandu-se in piata sa fie linistit, ca si cum ar fi in pustie, indreptandu-si gandul numai spre sine si spre Dumnezeu si sa nu accepte in simturi tulburarile care din simturi lovesc in suflet.




Nu se cuvine ca ascetul sa stea de vorba cu toti oamenii nesupravegheat


I

Se cuvine ca nici sa nu ne incredem in toti oamenii, nici sa nu ne dam pe fata sau sa ne descoperim fara nici o precautie. Caci cel care traieste dupa Dumnezeu are pe multi care-l pandesc, si deseori insisi cei apropiati (ai casei) sunt spionii vietii lui. Asadar, se cuvine sa nu avem intalniri cu cei din afara, pe care nu i-am cunoscut. Caci, daca Mantuitorul, precum spune Evanghelia, nu S-a increzut in toti (pentru ca spune ca "Insusi Iisus nu Se incredea in ei"); daca El, Cel curat, Cel caruia nu I se poate aduce nici o invinuire, Cel ireprosabil, Cel Drept, Cel intru totul virtuos (se comporta astfel), cum noi, cei pacatosi, care alunecam usor, care nu ne ajungem totdeauna scopul, fie din cauza slabiciunii fizice, fie din cauza celui care lupta mai dinainte impotriva noastra in mod pervers si fara incetare, daca ne vom incredinta oamenilor ciudati, nu vom atrage asupra noastra acuzatii rautacioase si nu vom intari masinatiile impotriva noastra? Caci adeseori cei perversi incearca sa ponegreasca si pe cele facute bine si nu suporta sa lase fara ponegrire chiar greselile cele mai mici.


II

Se cuvine, asadar, ca relatiile cu cei din afara sa aiba loc cu prudenta; pentru ca prin ele celor retrasi din viata, din lipsa de experienta a gandurilor, le-ar putea surveni si alta suferinta. Caci ei socotesc ca nu s-a schimbat parerea celor care si-au schimbat felul de viata, ci ca s-a schimbat firea omeneasca a lor; si nu gandesc ca ascetii sunt framantati in ei de aceleasi patimi si ca le inving cu puterea sufletului si cu instrainarea lor de placeri, ci socotesc ca patimile au fost smulse complet din natura trupului lor. Pentru aceasta, deci, daca duhovnicul ar cadea chiar si numai intr-o mica greseala, indata toti, si cei care mai inainte il laudau si il admirau cu multa caldura, se fac acuzatori aspri si demonstreaza ca laudele anterioare ale lor nu erau adevarate. Caci asa cum atunci cand un luptator ar aluneca, adversarul indata se ridica, il loveste si il doboara, la fel si aceia, cand vad pe cel care isi duce viata in exercitarea virtutii ca se indeparteaza oricat de putin de la bine, il acuza cu injurii si calomnii, ca si cum ar arunca cu mii de sageti, fara sa tina seama ca ei insisi sunt raniti in fiecare zi cu sageti ale patimilor. Caci luptatorii virtutii, desi sunt atacati de patimi asemanatoare, nu sunt influentati de ele decat in mica masura sau de obicei deloc, cu toate ca sunt atacati de cel potrivnic mai puternic decat aceia. Pentru ca intr-adevar acestia au recunoscut lupta impotriva aceluia, si ca urmare pentru cel rau este mare victoria ca sa-i invinga, dar mai importanta este rana daca el este invins, fiindca este invins definitiv in toate celelalte laturi ale virtutii; dimpotriva, razboiul impotriva celor care se incredinteaza vietii lumesti este dispretuit, pe de o parte, pentru ca cei mai multi dintre acestia, in mod inevitabil, alearga catre infrangere, fiind atrasi de diferite placeri si de dorinte catre pacat, procurandu-I acestuia victoria usoara impotriva lor, iar pe de alta parte, pentru ca si aceia care se arata ca se opun oarecum pacatului, cu diferite pretexte se retrag usor din lupta si, intorcand spatele si adoptand o atitudine indaratnica, poarta multe si rusinoase urme ale infrangerii.


III

Dar daca, cateodata, unii sunt impinsi de dorinta placerilor lumesti si ar fi putut sa reziste razboiului celui rau, ei nu ajung totusi sa duca la capat asemenea lupte, cu toate ca luptele lor sunt inferioare in masura infinita in comparatie cu luptele ascetilor. Pentru ca unul se straduieste sa-si pastreze drepturile si lupta staruitor in controversele pentru situatiile existente, in timp ce altul cedeaza si drepturile sale celor care le contesta, implinindu-se aceea: "De la cel care ia ale tale nu cere inapoi". Intr-adevar, unul a intors lovitura cand a fost lovit, si nedreptatea cand a fost nedreptatit, si crede ca astfel se afla la egalitate, in timp ce altul rabda atat de mult, pana ce provoaca dezgust celui care nedreptateste sau celui care loveste. Unul (ascetul) se straduieste sa puna stapanire pe toate placerile trupului, in timp ce altul (cel din lume) se bucura de placeri fara sa se sature. Asadar, cum poate fi socotit luptator omul din lume in comparatie cu ascetul? Dar sa se tina seama si de altceva, care se intampla de obicei celor care poarta grija de viata prezenta atunci cand se cerceteaza cele cu privire la asceti. Caci atunci cand ascetul, dupa indelungata postire socoteste ca e bine sa intareasca corpul cu hrana, acestia vor, ca si cum ascetul este fara trup si imaterial, sau sa nu primeasca deloc hrana, sau sa primeasca foarte putina.


IV

Si chiar daca vad pe ascet ca nu dispretuieste cu totul corpul, ci il ingrijeste potrivit cu nevoia lui reala, ei denigreaza, calomniaza si califica pe unii ca mancaciosi si gurmanzi, intinzand astfel injuria de la unul si de la o rea conduita a unuia, la toti, fara sa tina seama ca ei mananca de doua ori, iar uneori de trei ori pe zi alimente foarte consistente si grase si ca se indoapa cu cantitati enorme de carnuri si beau peste masura vin, si astfel cad pe sub mese, ca si cainii care au fost lasati liberi dupa indelungate privatiuni. Dar adevaratii asceti folosesc hrana slaba si putin nutritiva si o data pe zi; intr-adevar, fiindca ei stiu sa traiasca cu disciplina si sa se hraneasca cu masura si cum se cuvine, ei satisfac in mod rational nevoia trupului la ora mesei cu constiinta curata. Pentru aceasta se cuvine, desigur, sa nu fie judecata libertatea noastra de alta constiinta. Pentru ca, daca noi ne hranim cu multumire, pentru ce suntem ponegriti pentru cat multumim (lui Dumnezeu) noi, care preferam lipsa si moderatia hranei cu atata placere cu cata nici aceia nu iau parte la stralucite si variate dineuri? Dar daca unul dintre oamenii amintiti ar fi cunoscut pentru intelepciunea si pietatea lui si prin bunacuviinta duce viata noastra, a sta la masa cu un asemenea (om) nu este nerational, daca nevoia ar impune aceasta.




Nu se cuvine sa aiba loc iesiri dese si necontrolate


I

Nu se cuvine nici sub motivul vizitarii si intalnirii fratilor sa aiba loc iesiri multe si dese, (pentru ca si aceasta este o inventie diavoleasca, din moment ce cu acest procedeu se straduieste vrajmasul sa slabeasca statornicia noastra si disciplina vietii si sa ne arunce in iubirea de placeri si in ganduri dezordonate), ci sa ne intretinem cu noi insine in liniste si sa reflectam ca sa indreptam pacatele sufletului. Caci cel care a parasit de curand lumea cu firea ei este intr-adevar demn de lauda pentru inclinarea lui spre cele bune, dar n-a ajuns totusi desavarsit in virtuti, ci adeseori nu este in stare sa conceapa modul savarsirii lor, ci este nevoie sa se cerceteze pe sine in liniste, ca sa vada bine pasiunile si pornirile dezordonate ale sufletului si sa lupte cu curaj impotriva lor si sa indrepte cu ganduri mai bune pe cele dezordonate; pentru ca ordinea sufletului este conditia virtutii. Asadar, cel care voiajeaza continuu si trece dintr-o parte intr-alta, cel care totdeauna risipeste si distruge atasarea si concentrarea sufletului si se obisnuieste putin cate putin sa se intoarca spre placerile trupului, cum va putea sa se vada pe sine clar sau sa cunoasca pe cele ce nu sunt bune sau sa le indrume pe acestea spre ceea ce se cuvine, in timp ce el inca atata sufletul spre placeri violente?


II

Se cuvine, asadar, ca fiecare sa ramana linistit si sa-si treaca timpul in mod obisnuit in propria-i locuinta, ca sa aiba aceasta ca dovada a curateniei lui; sa nu se inchida insa complet, ci sa si iasa cand este nevoie, insa in mod deschis, incat sa nu-si creeze probleme de constiinta, ci sa viziteze pe cei mai buni si mai de folos frati prin austeritatea vietii lor, luand exemple de virtuti din intalnire folositoare, iesind asa cum am spus, cu masura si intr-un mod de nereprosat. Pentru ca adeseori iesirea, dupa ce inlatura neglijenta ce se instalase in suflet si procura oarecare reconfortare si usurare insufla buna dispozitie pentru reluarea luptelor pentru pietate. Dar daca cineva se mandreste ca nu iese din camera, sa stie ca se mandreste pentru un lucru sec. Caci nici neiesirea nu este buna de la sine nici iesirea din timp in timp nu face bine sau rau, ci atasarea sigura si neclatinata la bine constituie un lucru important, dupa cum contrariul, nestatornicia, constituie un lucru rau. Dar daca cineva stabileste in mod sigur binele in sufletul lui si prin exercitare indelungata dobandeste experienta conducerii pasiunilor si tempereaza neinfranarile trupesti si pune stapanire pe dereglarile sufletesti, iar prin curajul pe care i-l da controlul asupra gandului, ar dori sa iasa mai des, spre a face bine si sa viziteze pe frati, acesta are un motiv in plus sa iasa, pentru ca punand lumanarea in sfesnic, sa procure tuturor lumina indrumarii faptelor bune; numai daca ar avea curajul, ca si prin vorba si prin fapta, sa se arate pe sine celor cu care se intretine ca scoala a virtutilor; astfel se va salva si pe sine, precum a spus Apostolul: "ca nu cumva altora propovaduind, eu insumi sa ma fac netrebnic".




Ascetilor nestatornici nu trebuie sa li se acorde increderea si libertatea de a vorbi, ci de cei asemenea sa ne ferim


I

Intr-adevar, se cuvine sa ne ferim de cei nestatornici, care pleaca de la ei la alti frati, asaltand din placeri continui si staruitoare manastirile si, sub pretext de asa-zisa dragoste frateasca, isi satisfac placerile carnii; dar nu au ca podoaba in sufletele lor nici siguranta, nici statornicie, nici ordine, nici intelepciune, ci tot ceea ce este ciudat si josnic, fiind plini de continua visare si nejudecata, de inselaciune si prefacatorie, de vorbarie mincinoasa si laudarosenie inselatoare. Acestia sunt neinstruiti in vorba si neinfranati la pantece; in suflet sunt mereu nehotarati si schimbatori de ici-colo; gandurile le au asemenea zborului liliecilor; niciodata nu privesc spre ceea ce este drept, ci zboara oblic si schimband mereu directia; una lasa sa se intrevada de la primele miscari si catre altceva se indreapta prin schimbarea parerii impotriva oricarei asteptari; incep multe si nu continua (pana la capat) nimic.


II

Dar se aseamana si cu animalele de povara, care se invartesc in jurul pietrelor de moara si, cu toate ca umbla timp indelungat, se gasesc mereu in acelasi loc; si intr-adevar, trupul se oboseste, dar ele nu se indeparteaza deloc de spatiul mic; astfel si aceia, invartindu-se mereu in jurul patimilor trupului, nu fac nici un progres in privinta inaltarii spirituale, ci alearga intr-un cerc fara sfarsit si indeletnicindu-se mereu cu dorintele si placerile trupesti, trec de la acestea iarasi la aceleasi si nu se indeparteaza de sclavia rautatii din cauza perversitatii intentiei lor. Acestia scot in evidenta chipul voii ca momeala pentru cei care vad si ascund in ei lacomia si marsavia si vulpea perfida, dar se straduiesc sa atraga spre rautatea lor pe multi; cei care nu stiu sa-si indrumeze gandul si urmeaza cu usurinta si indrumarea buna si pe cea rea si tot ceea ce ar indica cineva ca drept sau posibil; si pe acestia, asadar, se straduiesc sa-i impinga spre propria lor prapastie, socotind deformarea acestora ca propria lor justificare si asocierea acestora la perversitate ca micsorare a gravitatii relelor facute. De acestia, deci, se cuvine sa se poarte grija prin orice chip, ca sa nu vatame pe altii prin transmiterea intinarii sufletesti, si chiar ei, fiind respinsi de pretutindeni, se vor intoarce cateodata spre bine, luand ca indrumator rusinea si ca sfatuitoare pentru indepartare de rautate aversiunea fratilor seriosi. Caci aceasta a invatat si Pavel cand a vorbit despre cei care nu lucrau nimic, ci umblau fara randuiala: "pe acela sa-l insemnati si sa nu aveti cu el nici un amestec ca sa-i fie rusine".




Se cuvine ca ascetul sa nu doreasca in nici un chip sa devina clericul sau superiorul fratilor


Intr-adevar se cuvine ca ascetul sa nu doreasca in nici un chip sa devina clericul sau superiorul fratilor. Pentru ca boala aceasta este diabolica si delictul este dovada iubirii de marire, care este semnul distinctiv al celei mai inalte rautati a diavolului. Caci si acela din aceasta patima a cazut in mandrie; si cel care se lasa condus de aceasta patima sufera la fel cu acela. Ca urmare aceasta patima pe cei pe care pune stapanire ii face sa devina calomniatori, certareti, ponegritori, nerusinati, lingusitori, plasmuitori de neadevaruri, servili peste masura, josnici, aroganti si provocatori de nenumarate tulburari. Caci un asemenea (om) isi bate joc de cei vrednici si ii calomniaza, iar adeseori se va ruga pentru moartea lor, pentru ca, in lipsa celor buni pentru lucru, voturile sa se indrepte spre el. Va lingusi inca pe cei in drept sa avanseze pe cineva cleric si pentru aceasta va fi servil; dar devine indraznet fata de cei mai mici daca se opun. Asadar va unelti siretlicuri, va provoca multe agitatii si suspiciuni si va distruge linistea sufletului. Si Dumnezeul pacii va fi alungat, nemaigasind unde sa se odihneasca. Cunoscand asadar paguba, sa evitam inconvenientul dorintei. Dar daca Dumnezeu va alege pe cineva pentru aceste lucrari, cel priceput stie cum sa procedeze ca sa fie recunoscut cel vrednic, fara ca in noi insine sa tindem catre asa ceva, sau sa provocam in suflet dorinta (aceasta). Caci si aceasta este o boala foarte grea a sufletului si indepartare de faptele bune.
Data: 31 decembrie 2008 • Vizualizari: 2458