Sfântul Vasile cel Mare şi camăta
Autor: Cristi Pantelimon
Nu putem, în cele ce urmează, să intrăm în amănunte legate de dimensiunea economică a ideilor pe care le vom semnala. Prevenim cititorul că va fi vorba aici doar despre o comparatie între două pasaje semnificative, cu relevantă nu doar economică, din gândirea unui reprezentant de marcă al Bisericii de la începuturile crestinismului, sfântul Vasile cel Mare (secolul IV) si un reprezentant al gândirii capitaliste moderne, Benjamin Franklin (secolul XVIII). Problema ambilor autori este împrumutul si camăta sau, cu o sintagmă mai generală, filosofia banilor. Rândurile ce urmează trebuie privite doar ca o simplă notă de lectură. Sperăm însă să sugerăm cititorului o problematică mai vastă pornind de la acesti doi autori, care ilustrează mai mult decât o simplă deosebire de “gândire economică”, fiind ilustrativi pentru o reprezentare generală asupra destinului omului în epocile pe care le reprezintă.

Sfântul Vasile cel Mare este si împotriva celor care dau cu împrumut, dar si împotriva celor care iau cu împrumut:

“Esti bogat? Nu te împrumuta! Esti sărac? Nu te împrumuta! Dacă esti bogat, n-ai nevoie să te împrumuti, iar dacă n-ai nimic, nu vei avea cu ce să-ti plătesti împrumutul.” (Omilia a II-a la o parte din Psalmul XIV, III)

Mai departe, avem o extrem de interesantă filosofie a perpetuării cametei, ca si una a sporirii banilor, care poate fi comparată cu filosofia lui Benjamin Franklin, doar că ele sunt perfect opuse:

“Se spune că iepuroaicele în acelasi timp si nasc si hrănesc si zămislesc. La fel si banii cămătarilor: în acelasi timp si sunt împrumutati si nasc si sporesc (…) Cametele să se numească ‘pui de vipere’ (Matei, 23,33, în textul sf. Vasile, n. n.), pentru că ele sunt odraslele cametelor. Se spune că viperele când nasc, mănâncă pântecele mamelor lor; si cametele se nasc mâncând casele datornicilor. Semintele cresc cu timpul, iar animalele tot cu timpul ajung la maturitate; camăta însă, astăzi se naste si tot astăzi începe să nască. Animalele care nasc de timpuriu, de timpuriu încetează de a naste; banii, însă, care încep să se înmultească de timpuriu, adaugă la nesfârsit ban lângă ban. Fiecare din cele ce cresc, când ajung la mărimea lor proprie, se opresc din crestere; dar argintul lacomilor, cu cât trece timpul, cu atât se înmulteste. Animalele, după ce transmit urmasilor puterea de a naste, încetează de a naste; dar banii cămătarilor nasc si după ce au născut alti bani; fac de întineresc si banii cei vechi. Să n-ajungi să ai de-a face cu această fiară nemaiauzită!” (idem, III)

Ridicându-se împotriva si a celor care dau cu camătă, dar si a celor care iau cu camătă, Sfântul Vasile se opune practic ambelor părti ale acestui fals contract de într-ajutorare.

La el, sporirea banilor prin camătă (camătă la camătă etc.) înseamnă perpetuarea si sporirea răului. E un proces ce se autoreproduce (ca si la B. Franklin, vom vedea), dar care aduce cu el odată răul, nu binele, ca la autorul american.

Să vedem acum îndemnurile pe care le dă Benjamin Franklin [1] în materie de comportament economic:

“Ia aminte că timpul înseamnă bani. Cel care ar putea să câstige prin munca sa zece silingi pe zi si se plimbă o jumătate de zi sau leneveste în odaia sa nu are voie, chiar dacă cheltuieste pentru plăcerea sa numai sase pence, să pună la socoteală numai pe acestia, ci, în plus, el a mai cheltuit cinci silingi sau, mai precis, i-a irosit.

Ia aminte că creditul înseamnă bani (…)

Ia aminte că banul are o natură productivă si rodnică. Banii pot produce bani, iar acestia, la rândul lor, pot produce si mai multi. Şi asa mai departe (…)

Cine taie o scroafă nimiceste pe toti urmasii ei până într-a mie generatie. Cine distruge o monedă de cinci silingi asasinează (!) tot ce s-ar fi putut produce cu ei: coloane întregi de lire sterline. (s.n. C.P.)”

În timp ce sfântul Vasile compară camăta si, în general, autoperpetuarea banului cu procesul nasterii fiintelor vii pentru a marca diferentele dintre cele două procese si incompatibilitatea dintre producerea si autoreproducerea banului si ideea de fiintă vie, la Franklin lucrurile stau pe dos: el acceptă comparatia dintre scroafă si ban si crede că nasterea puilor vii este totuna cu autoperpetuarea banilor. De unde vine diferenta dintre cei doi? Din aceea că Franklin, în “orbirea” lui bănească, nu vrea să vadă că fiintele vii au un punct individual de întrerupere a perpetuării. O scrofă naste doar câtiva purcei, nu o infinitate. În schimb, banul poate produce individual o infinitate de alti bani prin simpla camătă. E adevărat, dintr-o scroafă apar alte scroafe, iar acestea nasc mai departe alte scroafe. Procesul poate fi asimilat infinitului, dar nu pornind de la nivel individual, căci nu prima scroafă este cea care generează infinitatea de purcei, ci prima scroafă împreună cu toate celelalte, cu infinitatea de scroafe ce-i urmează. În cazul banului, lucrurile stau pe dos. Un singur ban poate naste o infinitate de alti bani, fără ajutorul celor ce-i urmează. Această diferentă este totală si reprezintă deosebirea fundamentală dintre ban (element abstract, lipsit de viată) si fiintele vii, care nu pot fi judecate decât individual, nu abstract. În timp ce animalele formează o specie, bazată pe indivizi limitati ca viată în timp si spatiu, banul nu este o specie, căci nu are viată si nici individualitate. Banul este generalitatea pură, care, lipsit fiind de calitate individuală, este lipsit si de organicitate, deci de viată. Franklin apelează, în fond, la un sofism. El atribuie scroafei sale o putere pe care nu o are, aceea de a naste o infinitate de purcei… De aici vine deosebirea majoră dintre cei doi autori. În timp ce Franklin atribuie fiintelor vii calităti pe care nu le au, făcându-le să semene cu banii abstracti si eliminând din fiinta acestora tocmai calitatea de bază, viata, sfântul Vasile se plasează hotărât de partea fiintelor vii, reprosând banului tocmai caracterul abstract, infinit, neviu. Primul este apărătorul abstractiunii banului în raport cu viata, pe care o degradează aducând-o la acelasi numitor cu banul, al doilea este apărătorul vietii în relatia cu banul, pe care-l acuză de lipsa vietii, de coruperea acesteia. Să ne gândim că marele sociolog Max Weber atribuie un rol extrem de important acestui pasaj al lui Franklin, pe care îl consideră ilustrativ pentru “spiritul capitalismului”…Concluzia, tristă, este că acest capitalism modern de care vorbeste Weber a eliminat viul din lume tinzând să-l aducă sub categoria abstractă a infinitului, a numărului infinit de mare, a productiei infinite. În fond, parabola lui B. Franklin este o înspăimântătoare încercare de împăcare a omului cu caracterul infinit al productiei de mărfuri si bani, care vor sfârsi prin a-l coplesi pe om, prin a-l acoperi si a-l înlocui. Fiinta omului este alungată în favoarea sirului nesfârsit de bani ce se autoreproduc la infinit.

La Franklin, păstrarea banilor si reinvestirea lor înseamnă sporirea binelui viitor, datorită acumulărilor tot mai mari de bani. Scopul ultim al lui Franklin este banul, al sf. Vasile este păstrarea curată a sufletului, în afara dependentei de bani. Omul bisericii remarcă acea calitate de crestere infinită pe care o au banii si pe care a speculat-o si a vizat-o Franklin. Spre deosebire de acesta din urmă, cel dintâi respinge ca nenaturală această însusire. Această însusire este nenaturală prin comparatie cu animalele vii. Banul e abstract, iar viata nu ascultă de legile abstracte ale acestuia în materie de reproducere. Viata nu se reproduce la infinit si mereu, ci are anumite limite, pe care banul nu le cunoaste. Tocmai pentru că nu se încadrează în canoanele viului, banul si camăta sunt respinse ca fiind de domeniul demonicului. De altfel, în limba greacă lăcomie înseamnă si camătă si nastere, prilej pentru sf. Vasile să speculeze asupra ideii de nastere ciudată, în lăcomie, a cametei.

Adevăratul împrumut este întotdeauna si un dar, căci e bine să împrumuti pe cel de la care nu speri să mai iei nimic înapoi. Aceasta înseamnă, conform Bibliei, să-l împrumuti pe Dumnezeu. Dumnezeu este în spatele săracilor pe care-i împrumuti si nu mai speri să primesti înapoi, dar, cum Dumnezeu este atotputernic, el îti va răsplăti fapta. Aici apare un pericol, ca cel care face astfel de fapte caritabile chiar să astepte răsplata divină cu aerul cu care un bancher sau un cămătar oarecare asteaptă să-i vină banii împrumutati înapoi.

“Când vrei să dai săracului pentru Domnul, datul este si dar si împrumut; este dar, din pricină că nu mai nădăjduiesti să ti se dea înapoi; este împrumut, din pricina marii dărnicii a Stăpânului, care îti va plăti datoria în locul săracului.” (idem, V)


Notă:

1 El este citat de Max Weber în Etica protestantă si spiritul capitalismului, p. 34-35 în traducerea românească de la Humanitas.
Data: 31 decembrie 2008 • Vizualizari: 2460