(parohie); 45 familii cu 100 credincioși (filie)
Adresa casei parohiale: 327030 Berzovia, nr. 160
Hirotonit în anul 2013.
Preot la Berzovia din anul 2024.
Tel.: 0746229491;
Situată aproape de hotarul cu județul Timiș, pe drumul de legătură dintre Reșița și Timișoara, Berzovia se desfășoară pe malul stâng
al râului Bârzava, la intrare în Câmpia Moraviței. Prin așezarea la răscrucea drumurilor, Berzovia este și un important nod de cale ferată dar și de șosele foarte importante pentru vestul țării. Astfel, la 3 km. spre Timișoara este satul aparținător Gherteniș, la 9 km spre Oravița întâlnim alt sat aparținător, Fizeș, la 4 km. spre Lugoj întâlnim Ramna și la 12 km spre Buziaș, întâlnim comuna Vermeș. Populația a fost din cele mai vechi timpuri românească. Localitatea Berzovia este o veche așezare ce datează de pe vremea dacilor şi a Imperiului Roman, cunoscută sub denumirea de ,,Berzobis”. În urma săpăturilor arheologice, la Berzovia a fost descoperit castrul „Legiunii IV Flavia Felix” situat pe un platou din stânga râului Bârzava. Scrierile lui Cassius Dio, medicul lui Traian, precum și sculpturile de pe columna lui Traian, ne informează despre înaintarea trupelor imperiale prin Banatul românesc. Drumul înscris în Tabula Peutingeriană, în segmental VII, amintește și de localitatea Berzovia. Este de remarcat faptul că pe o hartă ce indică descoperiri de obiecte paleocreştine se află trecut şi Berzobis. Oficialităţile române, pornind de la dacicul Berzobis, în 1926 au denumit localitatea de faţă Berzovia. Odată cu retragerea romană, după anul 274-275, Berzovia intră în anonimat până în anul 1554, când este amintită aşezarea Remetea, localizată la Berzovia de azi, în vecinătatea Ghertenişului. Între anii 1690-1711, localitatea acum numită Jidovin apare în notițele lui Marsigli, ca făcând parte din districtul Bocșei. În conscripția din 1717, satul avea 57 de case aparținând de districtul Vârșețului, iar din 1810 trece în districtul Ciacovei. După 1848 Berzovia nu mai iese în evidența istorică, aici găsindu-și locul mai multe etnii datorită așezării geografice, care a permis conviețuirea românilor cu nemții, ungurii, slovacii și în cele din urmă cu rromii. Vatra aşezării înainte de 1800 se găsea în vecinătatea satului Gherteniş, având cu siguranţă un sfânt locaş de lemn. Actuala comunitate parohială fiinţează din anul 1812, când locuitorii au zidit o nouă biserică din piatră și cărămidă, în mijlocul prezentei localități. Biserica a primit hramul „Înălțarea Domnului”.
În anul 2012 a fost serbat bicentenarul bisericii parohiale ,,1812-2012”, cu slujirea Sfintei Liturghii arhierești. În anul 1927 se fac primele renovări interioare și exterioare, în timpul preotului Gheorghe Ogârlaci. Turnul bisericii datează din 1881. Reparații majore s-au efectuat în anii 1961-1963 când s-a introdus în biserică curentul electric; între 1973-1975 s-a prelungit pronaosul cu cinci metri. În anul 1986 turnul clopotniță a fost înălțat cu 3,20 metri, folosindu-se cricuri hidraulice la înălțime de către preotul Petru Berbentia. În anul 2006 au avut loc o lucrare de subzidire a bisericii și renovarea exteriorului, în timpul preotului Daniel Mateia. În 2010 în vremea preotului Petrică Zaharie Ghimboașă s-a schimbat acoperișul, s-a refăcut pictura iconostasului și s-a introdus o centrală termică. Biserica păstrează două pisanii care evocă evenimentele importante din viața parohiei cum ar fi: vizita Episcopului Lucian Mic în 6 octombrie 2007 și târnosirea bisericii, apoi comemorarea a 200 de ani de la zidirea actualei biserici, cu vizita aceluiași episcop în 25 mai 2012.
Construcția bisericii este dreptunghiulară (corabie), cu altarul în formă de semicerc și boltă semicilindrică pe lungimea lăcașului; construcția are caracteristicile stilului „baroc”. Biserica are dimensiunile 22x10m. Împrejurul bisericii, sub șarpantă, sunt 126 de medalioane (în ocnițe), reprezentând sfinții și prorocii, iar pe fațada principală sunt trei panouri de mozaic reprezentând pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel și praznicul Înălțării Domnului. Biserica este construită din piatră și cărămidă, acoperită cu tablă ondulată, vișinie. Ușile de la cele două intrări sunt din lemn de stejar masiv și sculptate.
Pictura bisericii este realizată în tehnica „frescă” de către Constantin Savin în anul 1978, pe vremea preotului Coriolan Bota. Iconostasul a fost restaurat în 2009 de către Rita Aldea (prima pictură a aparţinut lui Filip Matei). În curtea bisericii s-a zidit un altar de vară în anul 2009, care s-a pictat de către Rita Aldea în anul 2013.
Lista preoților slujitori ai parohiei: Ioan Albici (1743), Matei Popovici (1794), Grigore Ioanovici (=fiul lui Ioan,1794), Alexandru Popovici (=Popa,1800), Ioan Crețea (1800), Ioan Petcovici (de fapt Petcu, 1824), Grigorie Popovici (1828-1835), Nicolae Cioca (1831), Leontie Belcea (1835), Ștefan Cioca (1849), Vasile Ogârlaci (1859), Ioan Băloni (1882), Vicențiu Găitin (1883), Pavel Stan (1893), Alexandru Ogârlaci (1894-1926), Gheorghe Ogârlaci (1926-1967), Coriolan Bota (1967-1985), Petru Berbentia (1985-1995), Daniel Mateia (1995-2007), Dragoș Vasile Capotă (2007-2008), Ghimboașă Zaharie Petrică (2007-prezent).
Filia Ersig
Parohia este situată în satul Ersig, comuna Vermeş, judeţul Caraş-Severin. Numele localităţii a fost mereu schimbat. În secolul XX, mai ales după anul 1918 localitatea a purtat numele de Iersig, ca după anul 2000 să rămână apelativul de Ersig. Prima menţiune documentară a aşezării datează din anul 1369. În ceea ce priveşte istoria locală, este ştiut faptul că până în 1835 când apar primii colonişti maghiari, satul a fost locuit doar de români. Majoritatea școlilor româneşti din Banat se înfiinţează între anii 1774-1776, iar la Ersig şcoala confesională românească este ridicată în 1776. În a doua jumătate a secolului XIX, ca în majoritatea localităţilor din Banat, s-a dus o puternică acţiune de maghiarizare. Fiind un sat mic al Banatului de munte, Ersigul nu este o localitate foarte cunoscută, deşi în trecutul istoric satul a fost o comunitate renumită a regiunii. Satul este printre puţinele sate bănăţene care apare în Harta iosefină a Banatului din perioada 1769-1772.
Biserica cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” a fost ridicată în anul 1713 pe ruinele unei biserici mai vechi, ctitorită în secolul al XV-lea. Preotul George Nicorescu, în anul 1928, printr-un act oficial trimis Muzeului din Timişoara, precizează că: ,,biserica ortodoxă română este zidită în anul 1713, an ce se află inscripţionat pe stâlpul de lemn al peretelui din Sfânta Biserică”. Din păcate, acest însemn nu se mai păstrează datorită renovărilor repetate şi reconstruirii bisericii în 1979.
Istoricul Ioachim Miloia arată în 1931 că biserica (13 x 5,70 m) este formată ,,dintr-un corp de bârne, astăzi acoperit cu mortar, având un mic cerdac sprijinit pe stâlpi de lemn”. Pereţii exteriori sunt acoperiţi cu lipitură de pământ, iar acoperişul este de şindrilă, turnul e în stil baroc vienez cu o înălţime de aproximativ 5 metri.
Legat de pictură, preotul George Nicorescu, într-un act oficial din 1928 susţinea că pictura de pe boltă este de la 1838, necunoscându-i-se autorul. În ce privește calitatea stilistică, e vorba de un ţăran mai răsărit, din seria ,,moalărilor”. Din păcate, astăzi pictura din biserică abia se mai zăreşte, din pricina faptului că înainte de 1979 biserica se afla într-o stare avansată de degradare.
Cel dintâi cleric slujitor este preotul Mihai din secolul XV. Alţi preoţi: Gruia Martinovici (=Martin,1758-1776), Gheorghe Nicolescu (1796-1843), Traian Linu, Augustin Aldan, Iosif Birta, George A. Dogariu, Valeriu Blajovan, Miron Băleanu, Alexandru Ogârlaci, George Nicorescu (ante 1918-1937), Alexandru Ursache (1937-1943), Pavel Barus, Eugen Suciu, Tiberiu Dragalina (1936-post 1980), Ştefan Spiridon, Gabriel Băbuţă (2005-2008), Dragoş Vasile Capotă (2009-2012) şi Flaviu-Cătălin Florea paroh (2013 – 2024), iar din anul 2024 administrator parohial,
Ocazional, parohia organizează seri de film catehetic pentru tinerii din parohie.
