categ. I rural B; 335 familii cu 910 credincioşi; 29 familii cu 58 credincioşi (filie)
Adresa casei parohiale: 327180 Dognecea, nr. 185 A
Parohia este situată în comuna Dognecea, județul Caraș-Severin. Dognecea este atestată documentar în 1358. Locuitorii actuali ai localității sunt urmașii românilor care au emigrat din Oltenia din cauza birurilor grele și s-au stabilit în Bocșa Montană, Ocna de Fier, Dognecea, Reșița, etc. În anul 1722 au fost aduși din Austria și Württemberg coloniști de origine germană care trebuiau să lucreze la furnalele și topitoriile așezate în partea de est a comunei Dognecea. Coloniștii din Oltenia s-au stabilit în jurul celor două lacuri. În 1724 au fost construite cele două lacuri la ordinul generalului guvernator al Banatului, contele Mercy. Cele două lacuri sunt reprezentate pe harta din anul 1765. Gloria și faima Dognecei au fost zăcământul de cupru din minele de la Simon și Iuda care i-a adus lui David Hubner din Timișoara o mare bogăție, titlul de consilier minier și înnobilarea.
Prima biserică s-a ridicat pe locul numit Gura Vârâţului. Construcția bisericii actuale, cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, a început în anul 1750 și s-a finalizat în 1792, an în care s-a primit antimisul. În curtea bisericii este ridicată o cruce cu „Răstignirea Domnului”; în apropiere mai există o cruce înălțată în memoria evenimentelor din decembrie 1989 din Timișoara.
Biserica este în formă de navă, în stil baroc, din piatră și cărămidă, acoperită cu tablă de cupru. Iconostasul este de zid, peste care s-a aplicat unul de lemn, bolta din cărămidă, pardoseala din plăci de marmură gălbuie, turnul tot din cărămidă acoperit cu tablă de cupru. Biserica are dimensiunile: 25 x 7,20 x 7 m.
Biserica a fost pictată în 1859 de D. Turcu, iconostasul fiind pictat împreună cu D. Popovici. Pentru biserică, a pictat icoane între 1867 și 1869, Matei Popovici. Pictura bisericii din Sfântul Altar și iconostas este în stil renascentist. Întreaga pictură a fost restaurată în 1925 de Nicolae Mărișescu; ultima restaurare s-a făcut în 1999 de Ștefan Gurmai. Biserica a fost sfințită de Preasfințitul Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului în 9 decembrie 2007. Mai există un paraclis în cimitirul din partea estică a comunei cu hramul „Pogorârea Sf. Duh”, construit din piatră și cărămidă între 1935-1937, târnosit prima dată în 27 noiembrie 2002 de Preasfințitul Părinte Laurențiu Streza, Episcopul Caransebeșului din acea vreme. De asemenea, a fost resfințită în 3 mai 2015 în urma placării mesei Sfântului Altar cu marmură, de către Preasfințitul Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului. Casa parohială este construită din cărămidă crudă și acoperită cu țiglă; are 3 camere și un birou. Biserica nu deține obiecte de valoare.
Preoții slujitori: Ioan (1751), Ioan Tomici (1795-1804), Petru Nestorovici (= fiul lui Nistor, 1808-1844), Mihai Velceanu (1838-1883), Lazăr Băleanu (cca 1884-1924), Constantin Tismănariu, Gheorghe Patriciu Lugojan (1928-1975), Aurel Bendariu (1975-1989), Mihai Vucu (1989-2002), Ioan Petrică (2002-2004), Datcu Florin Ioan (2004-2008), Doru Melinescu (2008-2011), Cosma Florin Cosmin (2011- 2018). Dintre marile personalități ce le-a avut localitatea Dognecea, amintim pe Mihail Velceanu – preot, traducător. S-a născut în 1815, în Dognecea şi a decedat la 12 sept. 1883, tot în Dognecea. Gimnaziul l-a făcut în Seghedin (1827-1833), studiile teologice la Seminarul din Vârșeț (1833-1837). A fost preot – cum s-a spus – în Dognecea (1838-1883) și profesor la Institutul teologic din Caransebeș (1865-1870). Are traduceri și prelucrări din limba latină, precum și alte lucrări.
Parohia catehizează în fiecare sâmbătă și duminică seara după slujba vecerniei. Catehizarea a început odată cu implementarea Proiectului Patriarhiei Române și Organizației World Vision – Romania Hristos împărtășit copiilor. De asemenea, se are în vedere amenajarea a unui centru de tineret lângă biserică pentru o și mai bună activitate cu tinerii și nu numai. Oamenii vârstnici și cu probleme de sănătate sunt cercetați periodic de preotul paroh.
Filia Calina
La 30 km de Oraviţa este Calina, localitate ce este situată între Dognecea şi Secăşeni. Calina este un sat de deal, aşezat în Munţii Dognecei. Prima atestare documentară datează din 1368. Alte documente care să vorbească despre localitate nu se mai găsesc până la 1690-1700, când este amintită din nou ca localitate care aparţinea de districtul Vârşeţ. Apoi, în secolul al XVIII-lea, a fost proprietate a fiscului, iar din 1855 trece în proprietatea Societăţii de Căi Ferate Austro-Ungare, direcţiunea Dognecea. Calina, deşi numără azi doar 50 de familii (110 locuitori), păstrează cele mai vechi tradiţii din Banat. Numele locuitorilor satului, precum: Boru, Vic, Dia, Ghilă, Hersia dezvăluie dăinuirea acestei aşezări, precum şi originile mult mai timpurii ale ei. Denumită Perenna-Premier, apa de Calina se situează între primele 10 din cele mai bune ape minerale naturale necarbogazoase la nivel mondial. Lucru pe care că l-au aflat chiar şi contesele de la Viena, care veneau să se relaxeze prin împrejurimi acum aproape 150 de ani, lucru afirmat chiar de către Costică Gruiescu, un cunoscător al locurilor şi fiu al satului.
Biserica a fost construită inițial la Ciudanovița. De acolo a fost dusă la Greoni pentru ca, prin 1780, să ajungă la Calina. Oamenii din partea locului nu și-au permis mai mult, ei neocupându-se cu mineritul, ci cu tăiatul lemnelor și cu creșterea animalelor. Lemnele le vindeau la Cacova (Grădinari). A existat în biserică și o colecție de cărți scrise cu litere chirilice. Chivotul datează din 1892, fiind pictat de pictorul N. Hașca și donat de familia Tudor Drugărin. Icoanele de pe iconostas au fost pictate de Mihai Mustață, un pictor profesionist născut chiar la Calina. Pe scaunele împărătești, plăcuțe metalice cu nume precum Vuc, Boru, Putnic, Trifu, Mustață. Din cele trei clopote funcționează două.
Sistemul constructiv folosit pentru edificarea bisericii, întâlnit și la alte biserici bănățene este cunoscut sub numele de „Fachwerk” (sistemul în paiantă sau în grai popular sistemul „în căței”). Sistemul „în căței” derivă din sistemul Blockbau, doar că, spre deosebire de acesta din urmă, se intercalează de-a lungul peretelui stâlpi verticali denumiți căței sau stobori (denumire utilizată în câmpia bănățeană). Cățeii se fixează jos în talpă și sus în cunună prin „limbi” (sau „mucuri”) croite cu securea; ei sunt prevăzuți cu șănțulețe laterale făcute cu dalta în care se introduceau capetele bârnelor orizontale care acum erau mult mai scurte. Bisericile construite după acest sistem aveau pereții exteriori acoperiți cu lipituri de pământ amestecat cu pleavă şi paie tocate, rezolvându-se astfel una dintre deficiențele bisericilor de lemn, și anume cea a frigului în sezonul rece; acest procedeu constructiv a permis mărirea considerabilă a spațiului interior al bisericilor. Acest sistem de construcție a fost inventat din nevoia de a economisi lemnul. Sistemul „în căței” a fost adoptat în Banat probabil pe la începutul secolului al XVIII-lea atunci când lemnul de construcție a devenit din ce în ce mai rar și mai scump. În bisericile de lemn din Banatul montan se păstrează un număr considerabil de icoane pictate pe sticlă; suportul picturii – sticla – era furnizat de către cele două manufacturi de prelucrare a sticlei („glăjării“) de la Tomești (așezare situată pe valea Begheiului, jud. Timiș) și cea de la Calina (jud. Caraș-Severin), care funcționau la începutul secolului al XVIII-lea. În biserica din Calina se păstrează și câteva icoane pictate pe tablă.