Page 9 - Album Catedrala Episcopala 2020

5

Prefață

Aniversarea unui deceniu de la sfințirea noii catedrale episcopale din Caransebeș cu
hramurile Învierea Domnului și Sf. Proroc Ilie Tezviteanul, ne oferă prilejul unei retrospecții asupra
zbuciumatei istorii a Eparhiei Caransebeșului. Fără îndoială, că după momentul înființării eparhiei
în anul 1865, cel mai important moment este cel al târnosirii noii catedrale episcopale, în data
de 12 septembrie 2010. Acest nobil deziderat s-a împlinit cu multă jertfă, de-a lungul unui secol,

asemenea oricărei năzuințe care se desăvârșește cu greutate, însă dăinuie multe veacuri. Dorință
neîmplinită a multor generații, de ierarhi, preoți și credincioși, noua catedrală episcopală a fost
desăvârșită de voia Preamilostivului Dumnezeu în timpul episcopatului nostru la Caransebeș.
Încă de la momentul alegerii ca ierarh al acestei istorice eparhii, în data de 8 februarie
2006, am simțit presiunea responsabilității pentru finalizarea lucrărilor și târnosirea catedralei. În
discursul inaugural din ziua întronizării, 26 februarie 2006, am proclamat ca prioritate principală
finalizarea lucrărilor de construcție și slujirea în noua catedrală, într-un timp cât mai scurt. Încă
1
de atunci am simțit râvna și dorința neîmplinită a înaintașilor precum episcopul Miron Cristea și

episcopul Veniamin Nistor. Această neîmplinire, dimpreună cu strădaniile mitropolitului Nicolae al
Banatului, ale episcopului Emilian Birdaș și ale Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Laurențiu al
Ardealului, fost episcop al Caransebeșului, ne-au determinat să nu precupețim niciun efort pentru
a frânge lanțul neîmplinirilor cu privire la acest măreț obiectiv. Ajunsă la cota de + 8 m înălțime,
în toamna anului 2006, catedrala episcopală și-a reluat drumul ctitoririi, înălțându-se spre cer, de
unde ctitorii morali o așteptau de aproape un secol.
Cei patru ani de lucrări intense, au fost plini de încercări, de greutăți administrative și

financiare. Multe au fost și momentele în care ne-am simțit zdrobiți de neputință, găsindu-ne în
imposibilitatea de a continua lucrările. În cele mai grele momente, Hristos Domnul ne-a fost alături,
învățându-ne și încredințându-ne că acest locaș de rugăciune Îi aparține. În astfel de clipe s-au
făcut minuni și lucrările nu au încetat. Oameni de bine, instituții și conducători ai acestora, preoți,
credincioși și conjuncturi providențiale au fost constanta, care pe lângă dorința noastră arzătoare,
s-au împletit într-o rugăciune neîncetată pentru locaș nou Domnului Dumnezeului nostru. Iată
de ce am considerat, încă de la început, că zidirea catedralei nu s-a făcut numai prin osteneală
omenească, ci mai ales prin rugăciune și dăruire necondiționată. Vizitând adesea șantierul pentru a

supraveghea lucrările, am simțit și bucuria meșterilor de a construi un edificiu cu o valoare simbol
pentru Banatul de Munte și pentru multe generații. Aceeași bucurie jertfelnică a fost și în inimile
clericilor și monahilor din eparhie, care ne-au încurajat și au susținut lucrările, fiind pe deplin
încredințați de importanța momentului. De aceea, la finalizarea lucrărilor, în piciorul Sfintei Mese
am așezat pomelnicele tuturor clericilor și monahilor din eparhie, ca simbol al faptului că această
catedrală se constituie în maica tuturor bisericilor și mănăstirilor din eparhie.
Din perspectivă personală, am simțit că finalizarea și târnosirea catedralei episcopale din

Caransebeș este ctitoria simbol a activității noastre de chiriarh, așa cum rectitorirea mănăstirii
Izvorul Miron – Românești a fost împlinirea lucrării de stareț al acestei vetre monahale bănățene. În
mod providențial, cred că Dumnezeu ne-a încredințat misiunea de a desăvârși ctitoriile de suflet

1 Foaia Diecezană, serie nouă, anul XII, nr. 1-2 (131-132), ian. – feb. 2006, ISSN 1223-9461, pp. 6-7;